„Visul meu este să fiu plătit din scris”. Un interviu cu Mircea Țara

„Mircea Țara este tatăl a doi copii, copywriter într-o agenție de publicitate și scriitor de fantasy. Îi place foarte mult să bea cafea. Este pasionat de cărți.” Noi vom pune accentul pe scriitor: Mircea este autorul unei serii de high fantasy, Baladele Nlithiei, care înfățișează o lume plină de magie și de artă.

Persoana care i-a inspirat pasiunea pentru citit a fost profesorul de română pe care l-a avut în clasa a XI-a. I-a schimbat total percepția asupra limbii și literaturii române: „Mi-a plăcut foarte mult cum își prezenta el lecturile și că era foarte interesat de părerile noastre. În primă fază, nu ne obliga să citim în întregime. Citeam doar câte un fragment și ne cerea opinia despre cartea respectivă. Și, deși inițial noi îl luam peste picior, el ne lua în serios și chiar ne dădea note dacă i se părea răspunsul interesant. Și pentru că făcea lucrul acesta și era interesant cum prezenta bucățica respectivă de poveste, te făcea să vrei să aflii mai multe despre romanele respective.” Așa, Mircea a început să petreacă din ce în ce mai mult timp la bibliotecă. Citea în principiu orice, mai puțin cărțile din programă, la care, totuși, a trebuit să ajungă eventual. Consideră însă că și-a descoperit pasiunea destul de târziu, tocmai de aceea acum încearcă să recupereze pentru ce nu a citit în copilărie. 

După terminarea liceului a început Facultatea de Litere, secția română-engleză, în Baia Mare, unde a și copilărit. Și-a descoperit pasiunea pentru scris în timpul facultății: „Aveam la fiecare materie o bibliografie foarte stufoasă și nu toate cărțile erau dintre cele mai interesante. Cred că nu de puține ori mi-a trecut prin cap gândul că și eu aș putea să scriu așa ceva.” Pentru mulți ani a schițat doar povestiri scurte, pentru că nu avea determinarea să conceapă și să lucreze la un proiect de lungă durată. „Cred că prin anul doi de facultate am început să cochetez cu scrisul și să îmi placă. Îți dădea un fel de satisfacție când vedeai că se încheagă ceva.”

După ce a terminat facultatea, Mircea nu a vrut să fie profesor, deci a lucrat ca agent de servicii clienți la o firmă din Baia Mare, care vindea produse de menaj interior. „Eram execrabil la jobul ăsta. Un an de zile, cât am lucrat acolo, am făcut doar două vânzări. Mă mir că m-a ținut angajatorul, care era un om foarte fain. În timp ce eram acolo mă simțeam foarte prost, pentru că nu mă pricepeam la munca respectivă. Așa că m-am înscris la ASE, în București, la marketing, cu ideea că o să mă ajute să vând lucruri.” Între timp, Mircea a prins un proiect de traducere la editura Univers. În paralel, continua facultatea. „După prima traducere mi-am dat demisia. Mi-am zis ‘Asta e, mi-am găsit chemarea în viață!’ A mers foarte bine proiectul, pentru mine, la vremea aceea, a fost foarte bine plătit.” Din păcate, al doilea proiect de traducere nu a fost neapărat reușit, astfel că a renunțat și la traduceri. 

Salvarea a fost la un prieten din Cluj, student la Telecomunicații. „Vorbeam la telefon și mi-a zis că l-a lovit tramvaiul. Și eram, ‘Cum să te lovească tramvaiul?’. Cum poate, adică? Dar el, de fapt, era cu capul în nori și se gândea la o campanie pentru o firmă de mezeluri din Cluj, el fiind angajat la o agenție de publicitate. Și eu, din toată discuția respectivă, după ce am trecut de faptul că el era cu capul în nori și s-a lovit de tramvai, am rămas cu revelația că cineva te plătește ca să scrii. Și mi-am spus ‘Îmi doresc! Ăsta este visul meu, să fiu plătit din scris.’ Și, dacă mergea mai greu cu povestioarele, mi-am zis de ce nu? Hai să încerc publicitatea.” 

Totuși, drumul până acolo a fost destul de lung. După ce a petrecut câteva luni în construcții, Mircea și-a încercat norocul în Scoția, dar s-a întors curând înapoi. A fost copywriter la o firmă de apicultură, „(…) unde am învățat tot ce se poate învăța despre apicultură, deși eu trebuia să scriu texte, blogging. Dar nimic nu îi plăcea șefului de atunci din ce scriam eu. Am ajuns să împachetez lăptișor de matcă și să pun miere în borcan câteva luni bune.”

După un an plin de astfel de aventuri, s-a angajat la o agenție din Arad, unde s-a și mutat și a lucrat doi ani și jumătate, timp în care a luat naștere și Nlithia. Astfel, a ajuns să aibă o meserie care îmbina dragostea pentru limba și literatura română și scris cu partea de marketing. „La început era totul ca un puzzle răsfirat și lipsit de sens: ‘OK, ai terminat Litere, ai lucrat agent de servicii clienți, ai tradus, faci marketing’. Era un haos în perioada aia, dar, la un moment dat, cred că toate m-au îndreptat spre o chestie care le îmbină.” 

În prezent, Mircea lucrează în una dintre cele mai cunoscute companii de publicitate din țară, McCann Group Romania, pe postul de copywriter. Și îl veți găsi, cel mai probabil, într-o cafenea din București, citind o carte. 

Din păcate pentru Mircea, am ajuns să îi descopăr seria, să o citesc și, bineînțeles, să o ador. Și astfel s-a trezit cu mine pe cap. După ce m-am pregătit timp de luni bune, emoțional și psihic, pentru inevitabila întâlnire online (în care urma să mă fac de râs, mai mult sau mai puțin), într-o vineri seara a sosit momentul mult-așteptat. Și, pentru că nu se putea să păstrez discuția doar pentru mine, hai să descoperim împreună cum arată viața unui scriitor român și, inevitabil, cum a ajuns să prindă viață Nlithia.

De unde a pornit dragostea ta pentru cafea?

Bucureștiul este de vină. Până să mă mut în București nu beam cafea, ci Cola, de care m-am lăsat, eventual. Când am venit în București am descoperit, împreună cu soția mea, tot felul de cafenele, de locuri foarte drăguțe, în care ți-e mai mare dragul să mergi să stai, unde atmosfera te face să te simți bine. Iar cafeaua avea gust bun, față de tot ce știam eu că înseamnă cafea. A început să-mi placă. Cred că, la fel ca la orice, e o chestie de deprindere. Ai băut astăzi o cafea, mâine una, încă una și ai început deja să simți diferența dintre ele. Și odată ce faci diferența între notele de la cafele ți se pare că gândești „Hm, e mai bună asta, dar nu, hai să o încerc și pe aia”.

Și a ajuns să îmi placă foarte foarte mult cafeaua bună și să îmi fac micul meu colțișor acasă, cu un aparat de cafea. E deja un fel de tabiet. În fiecare dimineață, după ce pleacă fetița la grădiniță, vin și îmi fac cafeaua, îmi pregătesc și laptele. Durează zece minute până ajung să mă bucur de gust, dar îmi place procesul. Simți mirosul, vezi aburii care ies, cred că e totul despre atmosferă. Și da, „de vină” sunt toate cafenelele astea bune și micuțe și drăguțe din București și soția mea care m-a purtat prin ele, că altfel nu le-aș fi descoperit. Și am zis să împart și pasiunea asta cu oamenii de pe Instagram, deși nu știu dacă îi pasă cuiva ce fel de cafele beau sau câte.

Ai vrea ca la un moment dat să transformi jobul de scriitor într-unul full-time?

Da, ar fi minunat dacă aș putea să trăiesc doar din ce public. Adică, îmi place foarte mult jobul meu de copywriter în advertising și e foarte provocator. Nu te plictisești și e plin de proiecte interesante, care chiar au potențial să schimbe lumea asta în mai bine, nu doar să vândă mai mult. Toată creativitatea pe care o implică jobul meu mă stimulează și pe cealaltă parte și poate de asta eu nu prea cred în blocajul scriitorului. Mi se pare că este fie prea puțin research, fie nu ai experimentat suficient sau nu ai stat suficient cu capul în subiectul despre care vrei să scrii. Dar, dacă se ivește ocazia și reușesc să vând de cel puțin 12-15 mii de euro pe an, în clipa următoare îmi dau demisia și stau acasă cu copiii și doar scriu. 

Am tot văzut că visezi ca, în viitor, să trăiești în Irlanda sau Scoția. Ce te atrage la ele?

Mie îmi place foarte mult atmosfera. Au foarte multă cultură, au foarte multă istorie, au zone pline de verdeață și în același timp plouă mult și bate vântul foarte foarte puternic. Și combinația asta de vreme cu stat în casă, cu ceai cald aburind, mi se pare că e foarte potrivită pentru cineva care vrea să scrie. Nu ai soare afară, nu îți vine să ieși. Stai și te uiți pe geam cum plouă și scrii sau citești. Și îmi plac toate satele cu case micuțe din piatră, răsfirate, dar în același timp casa e așa, ghemuită parcă. Sunt foarte ancorați în tradiție și în tot ce ține de originile lor, de castele, de familii. Fiecare familie are kiltul cu modelul lui, cu stema lui. Poți să jignești pe cineva doar pentru că ai luat kiltul greșit. 

Am vizitat Scoția de trei ori și mi-a plăcut foarte mult. Odată am fost și în Dublin și am rămas îndrăgostit de coasta care urcă spre sudul Dublinului, unde vezi marea și în același timp orașul, dar ai și căsuțe din astea foarte faine acolo. Și mi-ar plăcea să trăiesc acolo și să am o casă la câțiva zeci de metri de malul mării. 

Dacă-ți plac interviurile noastre cu scriitori, ne poți susține cu o cafea virtuală:

Cum a luat naștere Nlithia?

Eram la agenție în Arad și împărțeam aceeași frustrare cu designerul cu care lucram pe proiecte, Gabriel Tanko, un tip foarte talentat la tot ce ține de concept art, fantasy în special. A creat coperțile și hărțile seriei. Stăteam foarte mult la birou și lucram pe proiecte să zicem banale, care ne aduceau totuși un salariu, dar care ne epuizau și nu aveam timp să facem ce ne plăcea. Eu voiam să stau să scriu, iar el să-și facă proiectele, desenele fantasy și portofoliul, pentru că el voia să ajungă în industria jocurilor video, ceea ce a și reușit. 

Și vorbeam noi într-o seară despre astea și ne gândeam cum ar fi dacă ar exista un oraș unde artiștii să fie apreciați, în care să fie totul despre artiști. Tot orașul să fie despre artă, să fie despre frumos, nu despre broșuri și pliante și mai știu eu ce bannere. Și eram siguri că un astfel de oraș nu ar exista în lumea reală, trebuia să fie ceva fantasy. Și am tot discutat 4-5 ore, până târziu în noapte, pe chestia asta. Și așa, treptat, am reușit să schițăm Nisalul. Am schițat orașul  și ce ar fi acolo, cum ar fi.

După ce am vorbit cu el în seara aceea, am scos dintr-un sertar o hartă pe care mi-o luasem cu mine de la Baia Mare. O hartă făcută de un prieten cu care, în copilărie, visam comic books. Am luat harta, care nu avea treabă cu nimic, era clar o lume fantasy, și am zis: „Pe harta asta, uite aici, este Nisalul”. Și mi-am zis OK, hai să vedem ce-i cu asta. Iar următoarele șase săptămâni, în fiecare seară, după birou, am venit acasă și am scris la ceea ce a ajuns, după multe multe alte rescrieri, să fie Inima dragonului. 

Cât de greu a fost procesul de scriere pentru primul tău roman?

Nu aș zice că a fost neapărat greu, pentru că, odată pornită ideea, s-a rostogolit. Au venit gânduri peste gânduri peste gânduri, idei peste idei, personaje. Oare ce se întâmplă? Ce se întâmplă sub Nisal, ce se întâmplă deasupra? Care e istoria ei, care e ordinea politică? Și toate chestiile astea m-au angrenat, m-au prins. Ce a fost dificil a fost faptul că trebuia să lucrez peste program. Terminam la opt seara lucrul la birou și după aceea de la zece stăteam până la 2-3 dimineața și scriam la foc automat tot ce îmi venea atunci în cap.

Primul draft a ieșit destul de repede, în șase săptămâni, și erau vreo 200 de pagini A4. A ieșit mult și prost și după aceea mi-a luat aproape un an să rescriu tot ca să fie inteligibil. Partea aceea de rescriere a fost mai dificilă și mai înceată, mai greoaie. Dar aceea a fost rescrierea după care credeam eu că este OK. După care, odată ce a fost acceptat manuscrisul de editura Crux, Andreea a intrat serios în mine și cu input foarte bun. Toate rescrierile pe care m-a pus să le fac au avut sens și au făcut cartea mult mai bună. Dacă nu era ea, de exemplu, nu aveam toate felurile de mâncare exotice, toate plantele, nici eu nu le știu pe toate, toată zoologia și botanica unică și specifică Nlithiei. 

După ce ai finalizat, cât de dificil a fost să treci la următorul pas și să îți publici cartea? 

Nu aveam așteptări să fie publicată. Aveam o oarecare confirmare că este o carte cât de cât bună, pentru că o trimisesem înainte la un concurs de debut de la ART și ajunsese printre finaliste. Evident, nu am câștigat, dar asta mi-a confirmat puțin că totuși e ceva de capul cărții și să mai încerc. Și, căutând edituri la care aș putea să trimit, am dat peste Crux, care erau foarte axați pe fantasy și SF și am zis „Dacă nici aici, atunci unde?”.

Răspunsul a venit peste o lună jumătate, două, cam așa: „Super, ne place. Vrem să publicăm, dar trebuie să aștepți până la anul. Dacă ești de acord, OK, dacă nu, poți liniștit să încerci mai departe.” Eu trimisesem prin ianuarie-februarie manuscrisul și era vorba că trebuie să aștept pentru că anul lor editorial era deja plin. „Asta este super!”, mi-am zis. „Dacă voi mă vreți și eu vă vreau.”. După care au venit editările și, după un an de așteptare, a ieșit cartea. Emoții au fost odată ce a fost publicată, pentru că nu știam cum o să fie percepută, ce reacții o să fie.

Cum crezi că ai reacționa dacă ți-ai vedea copiii citindu-ți cărțile?

Ar fi super, doar că aș avea emoții la reacțiile lor. Adică, ce o să creadă despre tatăl lor? Dacă nu le place cartea o să zică „Mamă, ce ratat e și ăsta.”? Dar mai am de așteptat vreo cinci ani, fetița are doi ani, băiatul are cinci luni, deci am timp să le rescriu, dacă e. Dar sper să le citească și să le placă. Cel puțin mama mea le-a citit pe toate și a zis că i-au plăcut.  

De ce crezi că oamenii ar trebui să citească Baladele Nlithiei? Ce o recomandă?

Îmi vine foarte greu să vorbesc despre cărțile mele, dar dacă îți place fantasy-ul, cred că Baladele Nlithiei au o lume originală și personaje foarte foarte amuzante, cu care ai vrea să ieși la o cafea. Adică, ar fi mult mai amuzante și interesante decât mine și ar avea ce să-ți povestească, te-ar lua cu ele într-o aventură. Și pentru că, dincolo de tot ce e fantasy și aventurile la care oricum te aștepți într-o carte fantasy, cred că fiecare tratează subiecte mai mari și mai serioase într-o notă mai interesantă, sau într-o notă fantastică. Și practic ai și partea asta de acțiune, ca într-un film bun, dar ai și partea care, dacă o cauți, te face să te gândești la lucruri mai profunde, care țin de viață.

Cu care dintre personajele tale te asemeni cel mai mult?

Dintre toate, cred că mai mult cu Vel. Asht e prea expansiv, Lied e prea închis în lumea lui și e foarte obsedat de chestiile lui. Și e și foarte înalt, deci nu. Dar Vel mi se pare că este acest personaj care e un amestec. E și lian, e și liandrin, e și dintr-un oraș mai mic, venit din alt oraș, e și mai nesigur pe sine. E o combinație de reacții copilăroase cu curaj și e dispus să o urmeze pe Mira până la capătul lumii, dacă e nevoie. 

Ce crezi că ar face grupul nostru de tâlhari dacă s-ar trezi deodată în România?

Cred că ar fi mâncați de hoții care sunt acum. Probabil că ar încerca să să se ducă în Rusia să aducă tezaurul înapoi. Probabil că Asht cu Lied s-ar băga un pic să golească muzeul de artă și ar tapița o cameră cu niște tablouri de-ale lui Ghenie, să zicem. Numai ca să se uite la ele și să critice: „Mă, eu nu înțeleg. Ce? Cum? Ăla vomită acolo? Ce e cu el?”. Până la urmă, amândoi sunt artiști, deci nu cred că s-ar da înapoi din a-și completa colecția de tablouri. Ar fi suficient de talentați să se infiltreze în filarmonică, dar doar ca să pună mâna pe Stradivariusul lui Tomescu. Poate și-ar face și o trupă de muzică clasică, combinată cu rock alternativ. Poate ar face un mash-up cu Byron.

Cum îmbini viața profesională cu viața personală? Ți se pare complicat, sau lucrurile vin de la sine? 

E greu. Când este foarte mult de lucru și trebuie să fac anumite lucruri simultan, dacă nu reușesc să le ordonez, cu ore puține de somn. Adică, trebuie să scoți timpul ăla de undeva. Din job nu pot să îl scot, pentru că nu mai am salariu. Din timpul de stat cu copiii nu prea, pentru că și soția mea este freelancer și are proiectele ei, și atunci trebuie să stea cineva cu copii când lucrează ea. Și ce mai rămâne e în timp ce dorm copii, noaptea sau dimineața. Până acum mă culcam târziu, dar acum am început să mă trezesc devreme, și mie nu îmi place să mă trezesc dimineața. E ciudat cum te schimbă doi copii. 

Ce ai face dacă ai avea șansa să trăiești în Nlithia o zi?

Mi-ar plăcea să pot convinge pe cineva să facă o vrajă ca să pot să zbor. Mi-ar plăcea să pot să zbor. Și aș încerca să conving pe cineva, dacă nu mă întâlnesc cu Lied și Asht, să îmi dea măcar o doma, și să găsesc un magistru sau o vrăjitoare care să-mi zică cum să fac o vrajă ca să pot să zbor. Și mi-ar plăcea să văd cât mai mult din Nlithia. Să văd Cele Șapte Turnuri înainte să se prăbușească. Cred că ar fi superb să văd Nisalul, dar din exterior, ca să pot privi cupola de magie. Și cred că ar fi o priveliște genială dacă m-aș duce în Cetatea Arghelanilor, care plutește deasupra deșertului. Practic, să mă plimb pe acolo și să beau cafea în locuri cool din Nlithia și să zbor între ele. 

Aventurile din Nlithia nu s-au sfârșit încă, iar Mircea ne anunță că în volumul următor urmează să descoperim încă un loc din lumea aceasta minunată, iar Asht va fi în centrul acțiunii (spre bucuria mea). Iar dacă nu sunteți la curent cu aventurile lui Asht și Lied, zic să vă puneți pe citit, ca să fiți pregătiți când apare și următorul volum.

Pe Mircea îl puteți găsi pe Instagram (@mirceatara) și pe Facebook (Tzara cu cărți). Și zic că merită să aruncați un ochi și peste blogul lui, carti.tzara.ro. Și peste tot ce face el în general, fie că vorbim de cărți sau podcasturi, dar asta cred că e destul de evident.

Documentare, interviu, redactare și layout: Diana Hîncu (coordonatoare dpt. #cărticeală)

Editare și corectură: Iulia Dromereschi