Bună, lume! Eu sunt Diana și am terminat Căderea celor șapte turnuri, de Mircea Țara. Iar acum nu știu ce să fac cu viața mea, pentru că am nevoie rapid de următorul volum. Cred că este a doua carte din viața mea de cititoare pe care, pur și simplu, nu am vrut să o termin. Îmi plăcea atât de mult, încât îmi era frică să continui și să ajung la final. Dar, trecând peste asta, știți cum stă treaba.
Pregătiți-vă armele și haideți să vedem prin ce aventuri mai trec personajele noastre.
Déjà Vu
Asht și Lied se întorc în Osa, unde au dezlănțuit un adevărat dezastru în urmă cu cincisprezece ani. Dar li se alătură și Calya și Blu, dragonul pe care toți ne-am dori să îl avem. Iar pentru că protagoniștii noștrii nu par să învețe din greșeli, plănuiesc să-l jefuiască din nou pe regele Osei. De data asta, totuși, au niște scopuri mai mari decât a-și salva propriile vieți. Pentru că, acum, întreaga lume depinde de harta pe care ei trebuie să pună mâna. Din nou.
Problema ar fi că magia a ajuns să fie interzisă în Osa, cetatea fiind înconjurată de cristale ce împiedică folosirea ei. Și, pentru că altfel misiunea ar fi mult prea ușoară, orașul este împânzit cu dușmani, vechi sau noi, care le pun bețe în roate protagoniștilor. Deși uneori își pun ei singuri piedică. Da, Asht, la tine mă uit.
În povești, pățaniile eroilor erau îmbogățite cu epitete și descrieri fără sens, când în realitate totul era intens, bătăi de inimă, un gol în stomac și o bucurie imposibil de stăpânit sau de controlat. În ciuda spaimei prezentă și ea într-un cotlon al minții, așteptându-și rândul.
Și, nu ați auzit de la mine, dar o să apară și Vel și Mira în peisaj. Iar scenele lor vor fi epice. De fapt, majoritatea scenelor sunt epice, dar ssst.
Uriel, MVP-ul cărții
Știți deja povestea, nu? World-building de nota zece, descrieri fenomenale. Trecem peste? Nu de alta, dar mereu mă ia valul când încep să scriu despre ele și nu vreau să vă plictisesc.
Mai este nevoie să spun că Într-o-Aripă este preferatul meu din întreaga serie (nu îi spuneți asta lui Asht… nici Mirei și lui Vel)? Adică, cum aș putea să rezist unui personaj misterios, cu un trecut puțin cam prea depresiv chiar și pentru mine, care încearcă pur și simplu să trăiască în liniște și pace? Și pe deasupra mai este și înger arghelan. Aș citi o carte doar cu povestea lui (Ce? Nuuu, ăsta nu este un apropo făcut autorului, într-o încercare de a-i induce în subconștient ideea să scrie o nuvelă din perspectiva lui, nici pe departe).
Se trezise la un moment dat întors pe o parte. Cineva îi spălase fața de colbul însângerat în care zăcuse. Picuri reci, binecuvântați îi răcoreau pielea. Nu-și amintea cum reușise să își schimbe poziția, sau cine îl ajutase. Dar era bandajat, iar cineva îi îngrijise tăieturile de pe piept. Însă, rănile mai grave erau încă deschise. Le simțea zvâcnind, căscându-se la orice respirație mai adâncă, iar sângele îi îmbiba până la refuz cârpa în care-i era înfășurat trupul sfâșiat și zdrobit de impact.
Uriel este absolut genial. Nu mă refer la Uriel ca persoană, deși are și o personalitate destul de interesantă, ci la ideea personajului în sine. V-aș spune la ce mă refer mai exact, dar mai bine aflați singuri. Vă zic doar că nu este o idee bună să vă puneți cu el. Și că persoana care a venit cu ideea personajului are tot respectul și admirația mea.
Nlithia la cel mai înalt nivel
Bun, acum hai să trecem la chestiunile mai importante.
Nici nu vă dați seama cât de mult m-am bucurat să văd evoluția dintre cele două volume. Este subtilă, dar se simte. Povestea este mult mai complexă, personajele par și mai reale, scenele dinamice au devenit mult mai clare.
Iar cel mai mult cred că s-a văzut îmbunătățirea perspectivelor. De data asta chiar am putut să simt trecerea de la o perspectivă la alta. Și, deși m-a terminat psihic și o mică părticică din mine încă îl urăște pentru asta, nu pot decât să îl aplaud pe Mircea Țara pentru că încheia capitolele fix când lucrurile deveneau interesante. Vă asigur că, dacă nu aș fi vrut să parcurg cartea încet, ca să mă pot bucura pe deplin de ea, nu o închideam până când nu ajungeam la final.
Cu siguranță, cu cât avea să se apropie mai mult de zidul care unea cele șapte turnuri ale Osei, cu atât lianii aveau să poarte haine mai scumpe și atitudini mai ieftine.
Coperta și hărțile sunt demențiale, as always. Nu că m-aș fi așteptat la altceva de la Gabriel Tanko. Mai ales după ce superbitate de hartă a făcut.
Perfecțiunea este irelevantă
Și am ajuns la momentul în care mă plâng. Singura și cea mai mare problemă pe care am avut-o este că s-a terminat și eu am aflat abia la jumătatea ei că nu este finalul seriei. Și am zis că nu mai încep serii nefinalizate. Dar să spunem că a meritat să fac o excepție în cazul de față.
Am mințit. Mai este o problemă. O propoziție de la începutul cărții, ca să fim mai exacți, care încă nu știu exact ce ar trebui să însemne: „Spaima scăldându-i rece trupul dilată timpul”. Nu prea are sens, dar sună frumos.
Asta e tot. Trecem la concluzie, pentru că sunt prea distrusă emoțional să mai scriu despre carte.
Cine spune că istoria nu se repetă, se înșală. Atât doar că detaliile diferă.
Vă rog, vă rog, vă rog, citiți seria asta! Este pur și simplu prea bună și se vede că e muncită. Și mă frustrează prea mult când văd că în România (și nu numai) sunt promovate doar cărți de duzină, iar perle precum aceasta pur și simplu sunt ignorate de majoritatea persoanelor. Și, ca să vă dați seama cât de disperată sunt, în loc să vă ameninț, cum îmi place să fac de obicei, am început să vă implor.
Bun, gata cu dramele. Scuze.
Căderea celor șapte turnuri, un Fantasy de primă mână, plin de suspans și întorsături de situație, cu o mulțime de personaje pe care cu siguranță o să le îndrăgești (sau urăști, depinde de personaj). Una dintre cele mai bune cărți citite de mine (și nu spun asta doar pentru că îi avem pe Într-o-Aripă și pe Uriel) și o carte pe care trebuie să o citiți neapărat, dacă nu ați făcut-o deja și țineți la viața voastră.
Acum, mă scuzați, dar mă întorc în peștera mea, să hibernez, de preferat până când apare următorul volum din serie. Iar voi ați face bine să citiți măcar Inima dragonului până mă trezesc eu.
Recenzie de Diana Hîncu (coordonatoarea dpt. #cărticeală)
Editare de Iulia Dromereschi
