Zilele Nordului cover

Reporter de festival | Zilele Nordului 8: #RădăcinileCresc mai departe ca niciodată

ATENȚIE! Acest material poate provoca grave tulburări emoționale persoanelor care nu cred în importanța voluntariatului, în relevanța orașelor mici sau în potențialul comunităților locale. AIVImedia.hub își asumă însă o parte din responsabilitate pentru orice schimbare (în bine) de perspectivă produsă de acest reportaj.


Zilele Nordului este un festival ce are loc anual în orașul Darabani (județul Botoșani), în luna august. A luat naștere în 2014, din inițiativa lui Ștefan Teișanu (antreprenor dărăbănean stabilit în Cluj) care, așa cum a declarat înainte de prima ediție, și-a dorit să încurajeze inițiativele locale și să ofere un motiv de mândrie tinerilor din nordul țării, pe scurt să reinventeze viața culturală din Darabani. Începând de atunci, an de an, cel mai nordic oraș al țării crește odată cu festivalul prin proiectele pe care acesta le promovează (printre care se numără redeschiderea Muzeului Nordului și amenajarea Poienii celor Patru Stejari ai lui Ștefan cel Mare). La edițiile anterioare și-au făcut apariția nume mari precum Vița de Vie, Șuie Paparude și Alternosfera, festivalul crescând în popularitate și aducând împreună tot mai mulți oameni în fiecare an.

Revenind în prezent, a opta ediție a Zilelor Nordului a început însoțită de doi neinvitați: vântul și ploaia. După ce m-am învârtit cam 15 minute prin oraș, în ritm de umbrelă care nu se mai deschidea, am aflat că activitățile s-au mutat la adăpost, în Casa de Cultură, unde am fost întâmpinat de o nouă serenadă, a ecranului de proiecție care trebuia asamblat pronto, cu ciocane și alte instrumente specifice. Din fericire, totul a fost pus la punct într scurt timp și Ștefan Teișanu anunță deschiderea festivalului, alături de noul său slogan: Ținem tot și ținem minte!

Un început de poveste foarte simplu

Ediția din acest an a debutat cu spectacolul „O poveste foarte simplă” după Maria Lado, jucat de trupa de teatru tânăr Drama Club, în regia Ellei Nistor (n. red. Găsiți un interviu-portret cu Ella Nistor chiar aici, pe platforma noastră). Întreaga poveste se desfășoară sub ochii unor animale personificate: scrofița Rozy (Andra Adăscăliței), care vrea să zboare, iapa cu ochelari de cal Stella (Gabriela Havîrneanu), care vede numai într-o direcție și nu vrea să zboare deloc, văcuța Zorica (Anna Epure), care așteaptă un vițel și măgărușa Zena (Miruna Viziteu), care le ia în balon pe celelalte trei.

drama club o poveste foarte simpla
FOTO Vlad Catană

Odată digerate toate diminutivele folosite, putem vorbi și despre cocoșul Excellentus și despre puiul Pius (Luca Pușcașu și Rareș Plaiu), care anunță cu umor noutățile zilei, despre pisica și motanul (Dara Chițanu și Tudor Moldovanu) care prin cântec și dans înveselesc atmosfera spectacolului, și câinele Max (Teodor Vițelaru), care știe să facă aport cu sticla de tărie. Tot acest alai de personaje este martor la povestea de dragoste dintre Dima (Alessio Zală) și Ana (Teofana Vițelaru), care concep un copil, în ciuda dușmăniei dintre părinții Anei, stăpâni ai animalelor (Mihai Șaramet și Alexia Pughiuc), și tatăl lui Dima, vecinul acestora (Ștefan Sandu).

Plecând de la această premisă, piesa atinge teme profunde cum ar fi avortul, inegalitatea socială sau destinul după moarte al oamenilor și animalelor, însă, pentru că firul narativ este recepționat prin prisma necuvântătoarelor… cuvântătoare, spectacolul nu se împotmolește nicio secundă în realitățile sumbre pe care le ilustrează, ci păstrează un ton vesel și nepretențios. Una peste alta, spectacolul „O poveste foarte simplă”, rămânând fidel titlului pe care îl poartă, reușește să emoționeze și să te facă să vrei o îmbrățișare.

drama club o poveste foarte simpla darabani
FOTO Vlad Catană

Personal, aș fi preferat ca piesa Mariei Lado să fi fost doar o poveste simplă, nu foarte simplă, dar nu neg că m-am simțit și eu atins de punerea în scenă, așa că am stat de vorba cu Luca Pușcașu, elev în clasa a XII a la Colegiul Național A.T. Laurian Botoșani și cocoșul alfa al spectacolului, o discuție vulnerabilă și deschisă, ca între bărbați. În timp ce eu îmi făceam curaj să recunosc că m-am emoționat puțin, Luca și-a luat și el inima în dinți să-mi mărturisească faptul că, în realitate, îi este frică de cocoși de când era mic, dar asta nu l-a oprit să-și înfrunte „demonii” și să fure lumina reflectoarelor ori de câte ori apărea pe scenă:

Pentru mine a fost o provocare – eu nu am mai avut niciodată un rol care să iasă atât de tare în evidență, mă refer ca tipologie. E o provocare, pentru că trebuie să-ți cauți foarte multă siguranță și mult curaj”.

Așa mi-a răspuns Luca atunci când l-am întrebat despre cum te pregătești să fii “cocoș”. Am discutat și despre dramele Dramei în anul 2021: „Drama, înainte, însemna mult mai mulți oameni, dar, pentru că, din cauza pandemiei, n-am avut ocazia să mai organizăm preselecții, e prima dată când avem doar 15 oameni, deși înainte ajungeam până la 30”. Dar Luca Pușcașu privește partea plină a paharului, având un singur cuvânt prin care definește „obștea” generației actuale din Drama Club: STRÂNSĂ.

Zilele Nordului pentru toți

După spectacol a venit pauza, iar în pauză am apucat să mă uit mai bine la publicul din jurul meu. Un lucru să fie clar: nu m-aș fi așteptat NICIODATĂ ca în Darabani să se adune un public format din patru generații de oameni, care să schimbe avioane, bacuri și autobuze ca să-i întâlnească pe câțiva dintre cei mai cunoscuți artiști din România. De la bărbați grizonați care au colectat cu sfințenie toate albumele lui Mircea Baniciu, la liceeni care prind gustul primului festival de muzică, la copii care au venit cu părinții să alerge și să se dea cu bicicleta, Zilele Nordului 8 a avut câte ceva pentru toată lumea.

Zilele Nordului 2021 public
FOTO Adi Bulboacă via Zilele Nordului

Am stat de vorbă cu unul dintre tăticii care au rămas în sală după „O poveste foarte simplă”:

Ne place să-i implicăm pe copii în activitățile pe care le facem și noi ca adulți, întrucât ceea ce facem noi vor învăța și ei. Practic, transmitem mai departe pasiunea pentru teatru, sport sau alte evenimente locale care au loc. Cei mai nerăbdători suntem pentru evenimentele sportive, la care ne-am înscris cu toții

a declarat acesta în timp ce copiii se uitau curioși la băiatu’ cu microfonul.

La povești de viață cu Dan Byron

Cine n-a vrut măcar odată să stea de vorba cu un star rock? Eu pot să recunosc, fără jenă, că interviul cu Dan Byron a fost cel pentru care m-am entuziasmat cel mai tare, deși nu am început să-l ascult decât cu puțin timp înainte de festival, ca să văd despre ce e vorba, și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am spus că TREBUIE să-i iau un interviu.

Fiind o foarte cunoscută pe scena muzicii românești, inițial am vrut să punctez niște istorisiri din viața lui, ca să redactez un fel de Evanghelie după Dan Byron, pentru artiștii tineri și progresiști, cu sfaturi și pilde și tot tacâmul. Până la sfârșitul interviului, mi-am dat seama că nu e cazul; omul a stat în dreapta mea și mi-a vorbit sincer și modest despre parcursul lui ca artist și cred că cititorii vor avea ce învăța de la el fără să fie cazul să împart interviul în „porunci” (Dane, dacă citești, iartă-mă că te-am stresat! Data următoare promit să fiu mai potolit!)

dan byron zilele nordului 2021
FOTO Adi Bulboacă via Zilele Nordului

Artistul a venit singur pe scenă, însoțit de chitara acustică, a trecut prin piesele mai vechi și mai noi, a luat „comenzi” de la public pentru unele melodii, a făcut glume, a spus povești și ne-am simțit bine într-o sală în care, cu ceva vreme în urmă, se auzeau „altfel de aplauze”. În timpul cât nu mă stresam pentru interviul pe care urma să-l iau, m-am bucurat de muzica lui și mi-a plăcut ce am auzit. Sunt convins că așa a fost pe tot parcursul concertului, care a trecut ca un fulger pe lângă mine.

După ce am încercat să-i iau interviul înainte de bis (cred că presimțea că o să-l stresez încă de atunci!), concertul s-a terminat, ne-am așezat pe două scaune și am început să depănăm amintiri. Știți care e asemănarea dintre Dan Byron și băieții de la BUG Mafia? Toți vorbesc invariabil despre cartierul Pantelimon atunci când li se ia un interviu, și n-am vrut să fac notă disonantă, mai ales că voiam să înțeleg ce fel de amprentă a lăsat asupra lui cartierul în care a crescut, așa că am deschis și eu subiectul. Iată ce mi-a răspuns:

            Crescând în Pantelimon, am învățat că nu contează de unde vii, poți să fii din orice loc al lumii; dacă tu vrei să faci anumite lucruri și vrei să te comporți într-un anumit fel, nu te oprește nimic. Când eu umblam cu o gașcă de rockeri în parcul Morarilor din Pantelimon, în acel moment era pe toate gardurile BUG Mafia, care vorbea despre cartierul nostru și care-l prezenta într-o lumină foarte nasoală, dar noi simțeam că versurile lor sunt exagerate și că nu prea au legătură cu lumea noastră. Eu nu știu ce au trăit ei exact sau la cine se refereau, probabil că s-au inspirat și din realitate, dar noi aveam gășcuța noastră, care era din Pantelimon și care asculta un alt tip de muzică, se comporta altfel, avea alt tip de idealuri, alt tip de vise. Ceea ce contează cu adevărat este, până la urmă, dedicarea.”

Aici Dan Byron m-a pus în încurcătură: eu mă pregătisem să aud o poveste tristă și chemasem un taraf să cânte o piesă de jale pe fundal. Mă așteptau după ușă. Dar la răspunsul relaxat pe care l-am primit a trebuit să le fac semn să plece, când Dan nu se uita. Apoi, când am vorbit despre primele trupe în care a cântat, m-am simțit mai curând motivat decât întristat: „Prima-prima trupă cu care am cântat nu a avut niciun nume, a existat doar în sala de repetiții pentru foarte puțină vreme și a cântat doar coveruri Queen (asta se întâmpla când eram în clasa a noua și vocea îmi era în schimbare). Partea amuzantă este că eram în Liceul Militar, repetam în fonotecă, și custodele fonotecii, un bătrânel foarte simpatic de altfel, a venit într-o zi la fratele meu, care cânta la chitară și i-a spus că poate ar fi cazul să ne luăm un alt vocalist (vocalistul fiind eu). Asta mi s-a întâmplat și cu tata, numai că eu am crezut în toată treaba asta cu muzica.”

dan byron zilele nordului 2021 vertical
FOTO Adi Bulboacă via Zilele Nordului

Citisem despre Floare Albastră, prima trupă profesionistă din care a făcut parte Dan Byron și, știind că a fost un fel de anexă acolo, mă așteptam să descrie experiența într-un mod negativ, dar și de data asta interlocutorul meu a preferat să vadă partea plină a paharului:„Pentru mine, experiența cu Floare Albastră a fost nefericită numai în ultima zi alături de trupă. Chiar dacă am fost mai mult un accesoriu pentru ei, mi-a plăcut, pentru că era prima dată când vedeam o trupă profesionistă la lucru, prima dată când am plecat din București cu scopul de a merge undeva să cântăm (de altfel, foarte aproape, până la Giurgiu). A fost primul meu contact cu oameni care apăreau într-adevăr pe scene, îi văzusem deja la concerte și mi s-a părut că aveau un momentum foarte mișto în piesele lor, îmi făcea plăcere să-i văd la repetiții și să văd cum lucrează… 

Din păcate, trăiam vremuri grele, în care orice achiziție de echipament reprezenta un efort imens, și la primul concert din Giurgiu m-am împiedicat de microfonul tobei mari, i-am rupt fața un pic și… n-am mai cântat. M-am simțit aiurea și drept urmare am plecat din trupă.

Deși dezamăgit că nu am avut ocazia să fiu umărul pe care a plâns Dan Byron, eram totuși hotărât să aflu despre ce face o trupă să fie trupă. Așa am ajuns să discutăm despre Gaze roze și despre Krypton, trupele alături de care a cântat după Floare Albastră: „La Gaze roze a fost diferit, pentru că membrii trupei erau mai apropiați de vârstă mea și am avut un sentiment de gașcă, de apartenență. Floare Albastră era foarte bine organizată, era deja consacrată, dar exista o diferență mare de vârstă între mine și ceilalți, eu având 17 ani și ceilalți având peste 30. 

La fel de greu mi-a fost să stabilesc o legătură și cu trupa Krypton, dar acolo a fost o altă problemă: ei în perioada aceea acompaniau foarte multe alte nume sonore din muzica ușoară și nu mai aveau timp să-și urmeze visul, să-și cânte propria muzică. Privind în urmă, deși nu mi-am dat seama pe moment, experiența alături de Krypton mi-a dat o lecție foarte importantă, pentru că eu după aceea toată viața am făcut numai ce am vrut eu, numai ce am simțit eu, n-am vrut să mai cânt numai ca să fac niște bani. Aș fi putut să mă apuc să cant la nunți sau la botezuri sau la petreceri și probabil să mă pot întreține mai bine, dar am refuzat cu încăpățânare, și probabil că se datorează Kryptonului.

Păstrând în inimă speranța că într-o zi se va răzgândi și-mi va cânta și mie la o cumetrie, am continuat să vorbim despre cât de important este pentru un artist să aibă libertatea de a cânta propria lui muzică, lucru pe care Dan Byron l-a făcut alături de trupa Kumm: „Scrisul de muzică e ca joaca. Dacă-i iei unui copil joaca, i-ai luat tot; exact așa e și cu muzicienii, dacă le-ai luat scrisul de muzică, n-au rămas cu nimic. Orice muzician de pe lumea asta, oricât n-ar fi scris vreodată, își dorește să scrie niște piese ale lui și să aibă albumele proprii”.

Eu am recunoscut că sunt un mic sell-out și știu să cânt numai coveruri. El mi-a spus că nu se știe niciodată și că ar fi bine să încerc, ca să văd cum e (conversație care va rămâne în istoria muzicii românești, dacă o să-mi și iasă!). Parcă anticipând că îmi place să mă bag în 15 proiecte deodată și că deja îmi făceam în minte o lista cu top zece trupe cu care vreau să colaborez după ce termin interviul, Dan Byron mi-a povestit și despre cum e să cânți cu două trupe în paralel: „Eu am cântat în paralel și în Kumm, și în Urma, dar am învățat the hard way să nu amestec niciodată lucrurile, mai ales cele care se aseamănă: și una și alta erau trupe de alternativ în România, și una și alta încercau să iasă la suprafață, cântam o săptămâna cu unii și o săptămână cu ceilalți și evident că orgoliile erau foarte mari, ceea ce a condus la râci și certuri care m-au făcut să fiu dat afară din Kumm și să ies și din Urma.

byron alb negru
FOTO Vlad Ivanov (Pinholes)

Și pentru că nu puteam să-i iau un interviu lui Dan Byron fără să vorbesc despre byron măcar puțin, am vrut să aflu care este cheia unui album atât de bine șlefuit precum a fost Nouă, ultimul album al trupei, care a apărut în 2019. Răspunsul? Timp și disciplină.

            Din Urma am ieșit și pentru că voiam să cânt, acolo aveam un rol secundar, și așa a apărut actualul byron. Stilul ni l-am format în timp, în ăștia 15 ani de când existăm; nu te gândi că într-o zi ne-am decis să folosim ceva anume ca să sune a noi. Pur și simplu, de la un moment dat încolo, tot făcând același lucru, ajunge să fie al tău. Nouă, de fapt, a fost scris în foarte mulți ani, e albumul nostru pe care l-am scris în cel mai mult timp.

E foarte ciudat: de la un moment dat, de când începi să crești pe bune, ai tot mai multă treabă, începi să fii în fiecare zi în altă parte a țării, în fiecare zi un alt concert, nu prea mai ai timp să scrii, începi să înveți tot felul de tehnici ca să te poți descurca mai ușor, mai repede și să îți dedici timp cumva programat, că n-ai altfel cum să faci.

Cu un lucru am fost de acord: ediția de anul acesta a Zilelor Nordului, având în vedere contextul pandemic, a fost mai reușită decât ediția de anul trecut: “Anul trecut am cântat pe stadion cu trupa și mi s-a părut foarte fain, deși era puțin mai ciudat ca acum, pentru că, de data asta, chiar dacă oamenii au stat cu mască, au stat în sală unii lângă alții fără griji, știind că au fost testați sau vaccinați. Cred că ploaia asta ne-a făcut un serviciu: faptul că am fost toți la grămadă într-un loc mai mic, mai intim, a fost foarte plăcut”.

subcarpați la zilele nordului 2021
FOTO Adi Bulboacă via Zilele Nordului

Poiana Teioasa, pe ritmuri de Subcarpați

După interviurile luate la Casa de cultură, eram în sfârșit pregătit să mă „recompensez” puțin pentru isprăvile mele, și nu am fost dezamăgit: am găsit muzică bună, lume multă, standuri cu bere și mici, toate contribuind la o atmosferă de festival autentică; ba chiar am fost plăcut surprins să descopăr că nu m-am scufundat cu totul în noroaiele din pădure, ci numai pe jumătate, mulțumită amenajărilor realizate de echipa de organizare.

Dacă Ștefan cel Mare ar fi văzut ce bine se distrează lumea în Poiana Teioasa, probabil ar fi înclinat și el pocalul cu vin în cinstea băieților de la Subcarpați. Știți momentele alea ușor penibile, în care artistul cere publicului să cânte și nu cântă aproape nimeni? De data asta, aș putea să jur că până și cel mai timid suflet din poiană a fost cuprins de entuziasm și a cântat împreună cu trupa (eu am ajuns după ce a început concertul, dar puteam să aud și muzica și publicul de la un kilometru, fără probleme, practic ascultam concertul cu tot cu fani la un volum mai rezonabil). Intrând în mulțime, faptul că nu știi piesele (m-ați prins, eu sunt impostorul) n-are nicio importantă, pur și simplu te ia valul și te pierzi în avântul colectiv.

Sunt Subcarpați; îi cunoașteți și îi iubiți – ce altceva mai poate fi spus despre ei? Atât că, pentru felul în care au fost puși în valoare, organizatorii Zilelor Nordului merită o ultimă reverență virtuală în acest segment de reportaj. Chapeau bas!

Așa s-a încheiat prima zi a festivalului Zilele Nordului 8. Urmăriți-ne pentru a afla ce s-a întâmplat în următoarele două zile!

Un supermaterial de la reporterul nostru la fața locului, Alex Căjvănean

(co-coordonator departament #creativ – Muzică)

Cu editare & layout de Iulia Dromereschi și fotografii cu credits individual

4

Comentează