Este 29 noiembrie 2020. Ai avut o zi plină. Ajungi să termini cu toate deadline-urile zilei undeva pe la nouă. Îți amintești că ai vorbit să te uiți la un film, Daughters of the Dust, căruia urmează să-i scrii o recenzie. Îți e total aiurea, nu ai mai făcut și nu știi. O să-ți placă, măcar? Sau o să trebuiască să spui baliverne și să bagi capul între umeri; tu nu știi, nu vrei, nu poți?
Apeși pe play. Ești pe la începutul secolului XX, înainte de momentul tău zero, când mulți dintre cei pe care-i cunoști decid să plece în Nord, departe de strămoși și de autentic. Unul dintre nucleele care vă susțin poporul este credința în energiile tuturor, morți sau vii (în orice formă). Nucleu care ajunge să construiască personajele ca album de memorii, ca sumă a fiecărui obicei individual.
Îți dai seama că, oricât s-ar lărgi Universul acestui neam, se va putea restrânge într-un punct de acumulare. În prezentul filmului, bătrâna Nana Peazant este acest punct, un morman de înțelepciune și înțelegere.
Povestea nu are un fir narativ bazat pe evenimente, ci, mai degrabă, pe sentimente. Sunt momente în care se pierde sensul reacțiilor sau al succesiunii evenimentelor, însă filmul se scurge inexact tocmai din motive artistice. Înveți pe parcurs parte din istoria tribului Igbo: cum au fost sclavi atunci și cum se luptă acum pentru individualizare și identificare.
E un film spus de mișcarea corpului, de dans și muzică. N-o să mint, te-ai aștepta să fie mai concret, deși sunt momente în care pare că totul sare în aer și se consumă în conflict, finalizând prin clarificarea tuturor situațiilor, dar sentimentul pe care–l construiește pe parcurs e mult mai eficient.
Te învață despre rasism, despre familie (atât de amănunțit în subconștient, că devine real) despre speranță, și-ți generează frustrări (dacă nu legate de nedreptate, atunci doar pentru că n-ai știut mai devreme de existența diversității culturii și de Igbo). Uneori știi exact ce spun, alteori o să rămână o bâlbâială totală, dar rezonezi cu sentimentele lor. E 1902 și dai shut down laptop-ului, simțindu-te acasă.
Este 30 noiembrie și te întrebi cine a ales filmul și de ce. Ce este F-Sides? De ce, pur și simplu? Nu ai prins dezbaterea de seara trecută, oricum nici nu văzuseși filmul încă, deci ce rost avea?
Reușești să stabilești un interviu.
Cu părul scurt, atitudinea ușor timidă și surâsul de copil, Ioana răspunde tuturor întrebărilor tale, care-s uneori copilărești. E caldă și te simți relaxată când vorbiți, lucru care nu se întâmplă când folosești Zoom. Și ea are sentimentul familial al filmului. Acum înțelegi. Apreciezi cum vorbește fără probleme de munca celor din jurul ei, dar când o întrebi despre ea se blochează.
Și o redai, ca pe film, de mai multe ori, ca să fii sigur că ai înțeles exact cât și ce trebuie.
AIVImedia.hub: De unde a pornit ideea pentru F-Sides?
Ioana Diaconu: Am tot căutat și am tot citit pe zona de feminism în ultimii ani și a devenit unul dintre subiectele mele preferate și am început să fiu mai atentă și la lucrurile pe care le consum în materie de literatură și film. Mi-am dat seama că, în mare, sunt lucrări, filme și cărți scrise tot de bărbați cele care au cea mai mare acoperire în media și atunci am început să caut mai mult. Am văzut că există genul acesta de cinecluburi în alte țări și m-am gândit că ar fi o idee să încep și aici ceva.
Proiectul e, deci, un fel de „revoltă” a feministei din tine?
Da, am vrut să aduc la suprafață și partea asta din mine. Mi-a fost destul de frică, nu neapărat să mă afișez, ci mai mult de backlash și că ar putea fi interpretat greșit, sau că ar putea să existe voci contra proiectului. Până acum nu s-a întâmplat; am încercat să ținem totul într-un ton foarte prietenos, deschis și incluziv și nu a fost nimic foarte radical. F-Sides e clar un prim-pas personal spre un soi de activism și sper pe viitor să devin și mai vocală.
Ai mai avut astfel de inițiative?
Eu am mai realizat un festival de film și lucrez în producție de mai mulți ani, deci, cumva, tot interesul meu e în zona aceasta. Proiectul F-Sides este, totuși, cel mai personal.
Cum ați format echipa?
Eu și Alexandra [Lulache] eram prietene de dinainte și aveam aceleași interese. Când mi-a venit ideea proiectului, am știut că e persoana perfectă la care să mă duc. Echipa este mai mare. Noi suntem co-fondatoare și ne ocupăm de tot ce ține de fundraising și organizare și coordonare, mai sunt Georgiana Vrăjitoru, care se ocupă de selecția filmelor, și Ioana Pelehatăi, jurnalistă, care se ocupă de moderarea discuțiilor, pentru că încercăm să contextualizăm filmele și să evidențiem problema abordată de fiecare peliculă în discuții. Am încercat să le aducem mai aproape de oameni, de realitatea românească, întrucât, cel puțin în primă fază, filmele au fost doar străine, nu am început cu filme românești. Mai avem un coleg la PR și o agenție care ne ajută foarte mult pe partea de branding și grafică. Rolurile au venit, cumva, de la sine. Eu venind din mediul de organizare, festival și project management, am luat automat partea asta, îmi vine natural și ușor. Alexandra, având experiență când vine vorba de antropologie, sociologie, a preluat partea de coordonare, dezbateri și găsit noi parteneri. Tot ea se ocupă când vine vorba de interviuri și de articolele de pe site.
Cum a fost să debutați în plină pandemie?
Dificil, evident. A fost mai greu decât mă așteptam. Mă gândeam că va fi mai lină organizarea, dar totul a venit în ultimul moment, în ciuda tuturor planurilor făcute. Aprobări, sponsori (pentru că nimeni nu mai are buget)… Acum, că suntem pe finalul primei părți a proiectului, îmi dau seama că ne-a ajutat să ne facem un set de reguli pentru eficientizare, care o să ne ajute pe viitor. Tocmai am luat finanțare pentru partea a doua și o să ne reîncepem activitatea în primăvară, când sperăm să nu fie la fel situația, ca să putem intra în cinemauri și nu doar. E păcat să nu poți da filmele astea acolo. E cu totul altă calitate.
Cât o să dureze a doua parte a proiectului?
Probabil că o să fie tot vreo șase luni, dar noi vrem să continuăm și să devină un proiect pe tot anul, mult timp de acum încolo. Dar depindem destul de mult de finanțări și nu poți să primești chiar așa ușor confirmările.
Cum alegeți filmele pe care urmează să le proiectați?
În principiu, avem în fiecare lună o temă și luna asta tema e sororitate. Am mai avut maternitate, despre diferitele munci pe care le fac femeile. Apoi, în funcție de ce decidem, Georgiana își face research-ul și vine cu propuneri.
Ce faci în viața de zi cu zi?
Producție de film am făcut până în septembrie și acum mă dedic full-time proiectelor personale și încerc să văd dacă există o posibilitate să pot trăi din ele, ceea ce nu-i tocmai ușor.
Cum au reacționat părinții tăi când au aflat ce vrei să faci în viitor?
Și pe vremea mea era o reticență, sigur. Adevărul e că nici nu am luat în calcul această opțiune și mereu m-am orientat pe lucruri mai practice și am lăsat-o doar ca pasiune. Dar mă gândesc că, fiindcă din ce în ce mai multă lume este expusă la mediul cultural, se vor mai schimba mentalitatea și percepțiile.
Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că filmul este ceea ce vrei să faci?
Cred că a fost și noroc. Am găsit un site pe twitter care-mi plăcea foarte mult, le-am scris și mi-au propus să lucrez cu ei. Am lucrat trei sau patru ani și acum încă mai colaborăm. Acesta a fost începutul. Am văzut că poți să lucrezi în domeniu și nu doar să consumi film ca pasiune și n-am mai vrut să fac altceva. Dacă nu mi-ar fi răspuns la mesaj, nu cred că aș fi făcut eforturi în direcția asta, și ar fi rămas doar un hobby.
Ce te visai înainte să descoperi că există și alte posibilități?
Cred că a fost o perioadă destul de confuză, dar știu sigur că voiam să lucrez în cultură. Masterul meu a fost pe management cultural și am ajuns să fac asta și în zona de film, dar mi-ar fi plăcut să lucrez și într-o editură. M-am orientat întotdeauna după pasiuni.
Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru film?
E destul de strâns legată și de pasiunea pentru citit și vine, cred, din zona de escapism și de ieșire din lumea reală. Inclusiv când vine vorba de film, interesul meu se duce mai degrabă spre ficțiune decât spre documentar și cred că pe la 19 ani am început mai ordonat să consum, să mă apuc să caut regizori pe decenii, în funcție de genuri.
Care este una dintre regizoarele tale preferate și de ce?
O să numesc una dintre regizoarele cu care am început cineclubul, Lucrecia Martel, deși sunt multe altele și mi-e greu să revin strict asupra uneia.
Unde crezi că ne aflăm cu educația cinematografică în momentul de față? Ți se pare benefică adăugarea unor ore specifice în programul obișnuit al școlilor?
Știu că s-au făcut tot felul de astfel de cursuri, care mie mi s-au părut foarte faine și mi-ar fi plăcut să le avem în liceu sau poate chiar înainte. Cred că au potențialul de a te forma extraordinar de mult și poți să înveți despre diverse subiecte. Acum e și foarte multă informație pe net și dacă ai o pasiune, cât de cât, poți să te duci în foarte multe direcții și să explorezi, pentru că sunt toate accesibile. Cred că ar fi însă nevoie și de niște cursuri mai structurate și de un loc în care să poți să ai niște dezbateri și discuții, ceva mai concret, pe termen lung.
Tu ai avut parte de cursuri de genul?
M-am apucat să caut singură și, ulterior, la facultate, am încercat să prind toate cursurile care aveau și cea mai mică legătură cu zona asta, a filmului. M-am dus în direcția aia, dar nu pot spune că am avut o educație formală, adică nu am studiat Film sau Istoria filmului.
Ce înseamnă pentru tine F-Sides?
E un proiect foarte personal. Dintre toate proiectele la care am lucrat pe acesta îl simt cel mai aproape și sunt foarte sensibilă când vine vorba de el, în sensul că mă afectează orice remarcă, orice întârziere. Sper ca, în timp, să nu mai fiu chiar atât de legată. Dar în momentul de față mă reprezintă complet.
Cum e Ioana când nu e de la F-Sides?
Mă consider o persoană co-activă, care atunci când vede un lucru interesant ori care o pasionează se gândește cum să facă ceva, un proiect pe subiectul respectiv, sau cum să implice mai multă lume. Asta mă definește în ultimii ani.
Răsufli ușurat(ă) și închizi laptop-ul. E 30 noiembrie, seara, și ești acasă.
Între timp, încă o ediție de F-Sides Cineclub mai târziu, fetele din spatele inițiativei au lansat și un call pentru ambasadoare care ar dori să organizeze un cineclub feminist în țară. De aici aflați toate detaliile și puteți completa formularul aici, dacă aveți între 15 și 19 ani.
Materialul pe care l-ai citit a fost redactat de Denisa Răduță (18 ani), în urma unui dialog pe zoom cu Ioana Diaconu și a vizionării unuia dintre filmele incluse în prima serie F-Sides Cineclub, Daughters of Dust (1991).
Editare: Iulia Dromereschi
Colaj original de pe cover de aceeași minunată Denisa Răduță