Cu regia, scenariul și montajul de Kelly Reichardt, cu minunatul Josh O’Connor în rolul principal, The Mastermind este exact opusul unei minți geniale.
Văzut în Les films de Cannes à Bucarest.
The Mastermind e un film lent, ca un roman de ficțiune literară, cu cadre lungi și muzică jazz pe fundal. E mai puțin despre furtul unor opere de artă și mai mult un studiu de personaj. JB, un tată șomer dintr-o suburbie americană din anii ’70, tâmplar de profesie, se hotărăște să fure câteva tablouri ale pictorului Arthur Dove dintr-un muzeu de artă local.
Planul
The Mastermind începe cu James, care fură o figurină din muzeul pe care îl vizitează des împreună cu familia. După ce observă că paznicii dorm în post, la propriu, pune la cale, împreună cu doi amici, un plan rudimentar de jefuire a muzeului. James insistă să fie cel care rămâne în mașină, pentru a nu fi recunoscut. Un motiv pertinent, desigur, care totodată maschează lipsa responsabilității. Deși cei doi sunt surprinși de o elevă în timp ce dau jos tablourile, iar unul dintre ei aproape e prins de paznicul de la intrarea în muzeu, reușesc să fugă.
Citește și: „Jaful secolului”: un film atât de real, încât doare
După aceea, ascunde tablourile într-un hambar din afara orașului. Este una dintre cele mai lente si lungi scene, în care vedem cum James duce fiecare tablou pe rând, apoi cutia în care le-a adus și le pune din nou, unul câte unul, înfășurate separat în pânză, înapoi în cutie, în liniște și semi-întuneric. Dimineața, la întoarcere, vede mașina poliției parcată în fața casei. Unul dintre complici a fost prins și, bineînțeles, a vorbit. După ce îi convinge pe polițiști că e o greșeală, pentru că se folosește de numele tatălui și funcția lui de judecător, își trimite soția și copiii să locuiască o vreme la părinții lui.
Fuga
Din acest moment începe fuga. Începe acasă la un prieten, unde nu zăbovește prea mult, deoarece soția acestuia își dă seama că ceva nu e în regulă și îl roagă politicos, dar ferm, să plece. Apoi se mută din hotel în hotel până i se termină banii. Nu-și pune niciodată problema ce s-ar putea întâmpla dacă lucrurile nu merg conform planului. Refuzul de a accepta realitatea și convingerea că are dreptul la mai mult îl determină să continue în aceeași manieră, comițând tot felul de găinării.
Este de asemenea orb la contextul socio-politic (războiul din Vietnam și marșurile împotriva acestuia care aveau loc în America) și nu conștientizează ce consecințe ar putea suferi alăturându-se mulțimii de protestatari ca să i se piardă urma ușor. Acționează din impuls, iar instinctul nu e punctul lui forte.
Preocupat doar de propria persoană, minte și manipulează cu lejeritate. Caută scuze în loc să-și caute de lucru, dar cu toate acestea mi-a fost imposibil să nu mă atașez, de el pentru că e fermecător, ca orice narcisist. Am avut în permanență dorința de a-l vedea că se trezește la realitate, deși eram convinsă că nu se va întâmpla. Iar asta i se datorează în întregime lui O’Connor.
Soția e singura care îl vede cu adevărat, chiar dacă nu-i spune niciodată. Mama speră într-o schimbare, motiv pentru care continuă să-i dea bani de fiecare dată când îi cere spunându-i că e ultima oară. Tatăl îl dojenește mereu că nu face mai mult.
Cine merge cu mine la The Mastermind 2?
E suficient să fii șomer întreținut de soție ca să furi dintr-un muzeu? Ar putea fi o răzvrătire împotriva tatălui judecător, reprezentant și simbol al sistemului, pe care îl simte opresiv și batjocoritor?
Reichardt ne lasă la final cu mai multe întrebări decât răspunsuri, fără să aibă un ton moralizator de-a lungul poveștii acestui bărbat care ar fi putut duce o viață decentă, dacă nu-și întindea singur o capcană.
Citește și: „They Will Have To Kill Us First”. Arta ca mijloc de supraviețuire | DokStation 2025
Apoi, ca să fiu sinceră până la capăt, vă voi spune pe scurt și părerea prietenei care m-a însoțit la The Mastermind. Când am întrebat-o cum i s-a părut, deși știam răspunsul, mi-a spus aproape grăbit: M-a plictisit crunt! Nu se mai termina! Am apreciat cadrele și muzica… atât!
So bear that in mind too.
O cronică de Georgiana Savu
Editare și WP: Radu Eremia
Corectură: Iulia Dromereschi