Pânza de păianjen de Cella Serghi este o carte care nu lasă cititorul indiferent. Fie ajungi să o iubești, fie ajungi să o critici cu aceeași intensitate. Nu există cale de mijloc. Eu o iubesc. Și nu pentru că am citit-o o dată și apoi am pus-o înapoi în bibliotecă. Am citit-o obsesiv, vară după vară. Este cartea la care mă întorc mereu. Și de fiecare dată descopăr un strat nou al ei, un paragraf, o emoție sau un dialog care, anterior, mi-au scăpat.
Pânza de păianjen a fost o carte care mi-a fost recomandată ca roman de dragoste. Dar, pe măsură ce am avansat cu lectura, am observat că ascunde în paginile sale lucruri despre care nu am fost avertizată. Sărăcia interbelică, fragilitatea tinereții, neliniștea războiului, lupta pentru supraviețuire și obsesia pentru o iubire care să consume. Este precum un trandafir. La început, vezi doar bobocul, dar pe măsură ce citești, petalele se deschid una câte una, dezvăluind nu doar frumusețe, ci și complexitate.
Sacrificiile Cellei Serghi pentru a scrie unul dintre romanele mele preferate
Născută la Constanța, în 1907, Cella Serghi a crescut cu marea la fereastră. Bonus, autoarea a afirmat într-unul din multele sale interviuri că Pânza de păianjen nu ar fi existat fără amintirile ei legate de Mangalia, Constanța și Balcic.
Încă din 1938, când a debutat ca scriitoare cu Pânza de păianjen, a cunoscut un succes uimitor. Iar acest lucru nu s-a întâmplat pentru că romanul a fost recomandat de trei titani ai literaturii române: Camil Petrescu, Mihail Sebastian și Liviu Rebreanu. A fost pentru că această carte este dovada vie a triumfului Cellei în lupta cu prejudecățile societății vremii ei.
Însă dincolo de aspectele biografice, ceea ce mi-a plăcut la autoare a fost curajul de a-și folosi viața personală ca material literar. Ea însăși a recunoscut că „(…) dacă n-aș fi sacrificat viața personală pentru cărțile pe care le-am scris, și mă refer în primul rând la Pânza de păianjen, n-aș fi ajuns scriitoare.”
Pânza de păianjen, un roman despre iubire și neajunsuri
Deși unii cititori insistă că Pânza de păianjen este un roman autobiografic, eu prefer să-l citesc ca pe un roman despre iubire și neajunsuri. Între paginile lui am regăsit iubirea în toate formele ei: dragostea pentru mare, dragostea pentru familie, prima dragoste din adolescență, dar și iubirea pasională, care oferă atât fericire, cât și suferințe.
Regăsim în carte, printre rânduri, că niciodată nu este ușor să iubești. De cele mai multe ori, iubirea este construită pe visuri, lipsuri sau, pur și simplu, este făcută din idealuri imposibile. Diana Slavu, eroina acestui roman, caută iubirea cu disperare, dar de fiecare dată ajunge să se prindă într-o pânză de păianjen. Și cu cât se zbate mai mult, cu atât se încurcă mai tare în ea.
Această luptă a Dianei pentru a găsi iubirea ideală face ca lectura să fie o experiență deosebită pentru orice cititor care a cunoscut dezamăgirea, pasiunea sau obsesia.
Diana Slavu, o It Girl interbelică fragilă
Diana Slavu este un personaj pe care nu poți să nu-l observi. Oriunde dai de ea, stârnește admirație și invidie. Este cochetă, strălucitoare, capabilă să cucerească interlocutorul doar prin simpla ei prezență. Și totuși, această imagine perfectă ascunde un suflet fragil și nesigur.
Eu am descoperit-o pe Diana treptat. Prima dată când am citit cartea, m-a fascinat ambiția ei. Apoi i-am simțit durerea de a fi iubită mai puțin decât își dorea. Vara aceasta am plâns pentru suferințele ei. Am simțit rușinea și vinovăția secretelor, dar și libertatea de care s-a agățat pentru a trăi măcar un pic așa cum își dorea.
Ceea ce face acest personaj remarcabil nu este perfecțiunea, ci contradicția. Este o femeie care refuză să se încadreze într-un tipar. Este fragilă și puternică, în același timp. Este vinovată și inocentă. Este imposibil de iubit în sens convențional, dar tocmai de aceea a fascinat mii de cititori.
Firul narativ din Pânza de păianjen este ca o oglindă
Un element deosebit al romanului este chiar firul narativ al acestuia. La început, povestea este spusă de Ilinca Dima, prietena Dianei. Apoi, vocea narativă se schimbă și ajungem să citim jurnalele Dianei și scrisorile către prietena ei.
Prin această tehnică, putem vedea același personaj din două unghiuri diferite: cum este perceput de ceilalți și cum se percepe el. Surprinzător este că cele două perspective nici că puteau fi mai contradictorii. Pentru Ilinca, Diana este un idol. Însă jurnalele protagonistei ne arată o tânără vulnerabilă și obosită de sărăcie și rușine, dar cu visuri mari.
Această alternanță între perspective oferă romanului o notă de autenticitate la care mă întorc cu drag și dor ori de câte ori pot. Mai ales că mereu mă întreb cine este Diana, cu adevărat. Cea văzută de Ilinca sau cea care-și așterne gândurile pe hârtie?
Temele din Pânza de păianjen care m-au făcut să recitesc acest roman
Iubirea ca obsesie
Pentru Diana, iubirea nu este doar un sentiment, ci o obsesie. Pentru ea, prima ei iubire devine un reper imposibil de egalat. De fiecare dată când întâlnește un bărbat, caută ca el să-i ofere acei primi fluturași din stomac pe care i-a simțit la Mangalia ori de câte ori îl vedea pe pictorul Petre Barbu. Din păcate, fix această continuă căutare o condamnă la dezamăgire.
Lupta pentru a-și depăși condiția socială
Un alt strat al romanului care mă fascinează este lupta Dianei cu sărăcia. Diana se naște într-o familie cu multe lipsuri, iar rușinea acestei condiții o urmărește toată viața. Lupta ei continuă de a părea altcineva, de a se ridica deasupra pentru a străluci m-a obsedat încă de la prima lectură. Pentru mine, această ambiție o face admirabilă, chiar dacă vine la pachet cu nefericirea.
Citește și „Marele Gatsby” de F. Scott Fitzgerald | O incursiune în era jazzului
Iubirea pentru mare
Elementul reprezentativ al romanului rămâne marea. Prin condeiul autoarei, am simțit marea ca pe un personaj în sine. Pentru mine, marea este firul roșu dintre viața autoarei, a protagonistei și propria mea experiență.
Nu m-am născut la malul mării, dar am căutat-o mereu acasă, în unduirile Jiului sau în Dunăre, când plecam în vacanță la Zimnicea. Anul acesta, la Mangalia, am găsit-o prin ochii Dianei.
Diana Slavu prin ochii lumii
Unul din multele motive pentru care Pânza de păianjen este una din cărțile mele preferate este că nu o cunoaștem pe Diana doar prin confesiunile ei. O vedem și prin ochii Ilincăi, care o adoră. Tot prin Ilinca, aflăm și prejudecățile altor personaje despre ea.
Faptul că am putut descoperi personajul Dianei din mai multe puncte de vedere mi-a dat de înțeles că ea nu este un personaj fix. Ea devine altcineva în funcție de cel care o privește. Și poate că de aici Cella Serghi a avut un debut atât de răsunător: a creat un personaj care refuză să se încadreze într-un tipar.
Experiența mea de lectură
De fiecare dată când am citit Pânza de păianjen, am descoperit altceva. Prima oară m-a fascinat iubirea pentru mare. A doua oară am înțeles ambiția Dianei. A treia oară am plâns pentru pierderile ei. Anul acesta am căutat Mangalia din pagini și am regăsit-o pe străzile orașului, cu aceeași emoție cu care Diana descoperea geamia și drumul spre mare.
Pânza de păianjen este romanul care m-a prins ca într-o capcană. Este o carte pe care o iubesc și o urăsc în același timp. Și tocmai aceasta este frumusețea sa: nu se termină odată cu ultima pagină. Te urmărește, îți schimbă percepția, te face să vrei să revii.
Nu cred că există o vârstă sau un moment perfect pentru a citi Pânza de păianjen. Este o carte care te găsește ea pe tine, când ai nevoie să-ți amintești că viața, oricât de cenușie ar părea, are momente de strălucire. Și că uneori, chiar și în suferință, se ascunde o frumusețe imposibil de ignorat.
Cronică de Andra Burciu (departament #cărticeală)
Editare: Sorina Sfreja-Nemeș
Corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Andra Burciu