Cum ar fi lumea fără muzică? Pentru mulți este un lucru inimaginabil, însă în Mali oamenii au fost forțați să treacă prin acest scenariu. Povestea asta o spune documentarul They Will Have To Kill Us First. Regizat de Johanna Schwartz, acesta prezintă atât criza culturală pe care au trăit-o malienii, cât și puterea și dorința lor de a se uni.
În 2012, jihadiștii islamici au impus o versiune extremă a legii Șaria în nordul Mali, interzicând orice fel de muzică, distrugând posturile de radio și terorizând populația. Mulți artiști importanți au fost nevoiți să se ascundă sau să fugă din țară. Pentru o națiune în care muzica este un instrument vital pentru educație și conectare, interdicția a fost devastatoare. Iar dacă era încălcată, exista riscul de a fi torturat sau chiar omorât.
Filmul pune în prim-plan patru artiști malieni și modul în care aceștia reacționează și se raportează la situație, păstrându-și identitatea și curajul cu ajutorul muzicii.
Poveștile celor patru cântăreți
Fadimata Oumar, poreclită „Disco”, este o cântăreață care se refugiază în Burkina Faso. Aici, ea are grijă de alte femei din tabăra de refugiați și visează la ziua în care se va putea întoarce în țara ei. Fadimata folosește muzica drept formă de rezistență și speranță, atât pentru sine cât și pentru celelalte persoane din tabără.
Trupa Songhoy Blues se află în aceeași situație. Deși se confruntă cu lipsuri materiale și oportunități puține, ei creează în continuare. Spre deosebire de ceilalți, au la un moment dat ocazia, prin diverse contacte, să înregistreze un album și mai apoi să plece la Londra pentru a susține concerte. Pelicula prezintă, de asemenea, și opinia lor despre situația curentă. Aceștia sunt în complet dezacord cu islamiștii, deconstruindu-le argumentele: „Nici măcar agresorii nu își respectă religia.”
Khaira, cea mai în vârstă dintre figurile artistice, fuge în Bamako, în sudul țării. După intervenția trupelor franceze în conflict și reluarea alegerile prezidențiale, lucrurile se mai calmează. Khaira se se întoarce în orașul natal, Timbuktu, unde, alături de Disco și alți artiști, organizează un concert simbolic. Este un moment de pauză, în care malienii pot uita pentru câteva momente greutățile prin au trecut.
Cel de-al patrulea cântăreț este Moussa Ag Sidi, un artist local, care s-a refugiat și el în sudul țării. Acesta povestește despre încercările prin care a trecut soția lui, spre exemplu abuzul suferit în închisoarea de femei. La început, Moussa pare distanțat emoțional, afectat de propriile traume și confuzii. Însă, pe parcursul documentarului, trece printr-o transformare emoțională vizibilă. Într-un gest de reconciliere și curaj, decide să se întoarcă în nord pentru a-i fi alături soției sale, părăsind siguranța sudului pentru o reîntoarcere riscantă.
Ritmat, dar violent
Filmul începe și se termină cu un act muzical. O melodie rap despre situația actuală din Mali deschide acțiunea și introduce spectatorul în atmosferă. În contrast cu aceasta, pelicula se încheie cu un concert simbolic, organizat de figurile influențe din țară: Khaira și Disco, dar și alți cântăreți locali. Muzica tradițională este în opoziție cu cea modernă, ilustrând importanța și complexitatea acestei exprimări artistice.
Citește și Cele mai noi documentare despre muzică se văd la DokStation 9
Din punct de vedere tehnic, filmul nu este foarte avansat. Majoritatea cadrelor par a fi filmate cu un hand cam. Fiind filmate pe loc, nu a existat posibilitatea de a regiza sau a relua cadre, și astfel este amplificată veridicitatea peliculei.
Au fost doar câteva scene cu conținut explicit, însă impactul lor s-a resimțit puternic. Un exemplu elocvent este momentul în care jihadiștii taie mâna unui bărbat ca pedeapsă. Acest cadru șochează prin simplitate și cruzime. Prin astfel de secvențe, documentarul pune în lumină teroarea instaurată în rândul populației de către extremiști.
Concluzii și speranță
Pentru cei din Mali, muzica este crucială, fiind singurul mod prin care pot rezista greutăților impuse de regimul opresiv. Khaira spune acest lucru chiar din primele cadre: ,,Dacă interzici muzica, interzici oxigenul. Muzica este oxigen”. De asemenea, în timpul concertului de la final, ea se adresează, de data aceasta, malienilor, amintindu-le că au puterea de a face o schimbare: „Noi suntem zidurile acestei case”.
They Will Have To Kill Us First pune în lumină dificultățile prin care trece populația din Mali, păstrând un echilibru între duritatea realității și puterea aproape magică a muzicii. Într-o lume în care libertatea de exprimare a oamenilor este în continuare amenințată, acest documentar reamintește spectatorilor de caracterul politic, dar și unificator, al artei.
O cronică de Ecaterina Grigore
Redactare & corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Andreea Sterea