Anca Munteanu are 27 de ani, este actriță și dramaturgă și a început să coordoneze o trupă de teatru de adolescenți ucraineni în aprilie. A terminat Masterul de Scriere Dramatică de la UNATC, coordonat de Mihaela Michailov. Este feministă convinsă și încearcă să reprezinte ca atare personajele feminine din piesele sale. În timpul liber îi place să stea pe TikTok.
Anca Munteanu, împreună cu Luiza Mihăilescu, lucrează cu una dintre cele patru echipe de tineri actori de la REACTIV. Ele experimentează cu tema CORPUL ÎN CREȘTERE, un factor destabilizator al adolescenței.
În fața și în spatele cortinei
Anca a făcut teatru din copilărie: a fost membră a trupei ACT din Bacău. În liceu participa la festivaluri și juca în jur de trei-patru spectacole pe an. A organizat chiar și un festival. I se părea un spațiu grozav, în care se regăsea. Având un trecut cu actoria, i s-a părut o alegere organică să continue pe această cale.
Când a intrat la facultate, bula festivalului s-a spart, pentru că și-a dat seama că nu prea există roluri pentru vârsta lor. Mereu juca doica, nevasta sau femei mai în vârstă. „Existau niște stereotipuri feminine îngrozitoare, în care nu mă regăseam. Și, după ce am terminat masterul de actorie, am fost la o rezidență de teatru politic, la Macaz. Acolo am și scris și am descoperit că îmi place să scriu și că mă pricep la asta. Așa am ajuns să scriu.”
Atunci când scrie, nu urmează un tipar anume. Pentru prima sa piesă, care a fost despre tulburări alimentare, a pornit de la propria experiență cu ele. De obicei, scrie despre ea și despre experiențele sale. Ultima piesă pe care a scris-o, însă, Nunta din Oaș, a pornit de la un articol. „De obicei plec de la teme care mă interesează și în funcție de asta evoluează textul.”
Pentru ea, actoria și dramaturgia se completează. Pentru că este actriță independentă, e o ocupație sporadică. Își scrie piesele astfel încât să îi placă și ei să joace în ele. Ce îi place foarte mult la dramaturgie este că e luată mult mai în serios, pentru că, în poziția de actriță, indicațiile regizorale sunt mai presus decât opiniile personale. „Scrisul mă ajută să clarific cine sunt, ce vreau, ce mă interesează și să am o voce personală mai puternică și mai articulată.”
Trupa ucraineană de teatru Djerelo
Totul a pornit de la niște ateliere de teatru pentru adolescenți. Ideea a venit de la grup, pentru că voiau să facă o trupă și să producă ceva. Să aibă o motivație, un scop comun. Coordonatoarele trupei au căutat adolescenți, i-au convins să vină și i-au ținut mereu la curent. Anul acesta au fost și la Ideo Ideis, ceea ce a coagulat și mai mult trupa.
Lucrează în engleză, cu aportul uneia dintre adolescente, care știe mai bine limba engleză și traduce. Însă comunicarea este mai degrabă nonverbală, pentru că mulți dintre ei nu știu prea bine engleza. Nu stau ore în șir la povești, pentru că este frustrant pentru ambele părți.
Piesa pe care au scris-o pornind de la textele lor, în colaborare cu Cleopatra Constantinescu, are mai multe variante. A fost scrisă în română, engleză, rusă și ucraineană. În final, s-au jucat variante în limba română și ucraineană.
REACTIV – A doua oară a fost cu noroc
Anca trebuia să vină și anul trecut la festival, cu Bani, succes și tancuri financiare, însă a fost prezentă doar cu vocea, pentru că era o perioadă foarte aglomerată.
Ea și Luiza și-au structurat atelierul în joculețe de actorie, încălzire și relaționare, dar și de scriere dramatică. Încearcă să îi provoace la discuții și să scrie, pe diverse teme pe care le-au sugerat.
„Textele sunt în mare parte despre corp, despre corp în creștere, despre ce înseamnă să fii femeie/bărbat, despre a deconstrui puțin stereotipurile patriarhale pe care observ că adolescenții cu care lucrăm chiar le contestă și asta mi se pare supercool.” Vor să intre mai mult în profunzime și, pe lângă discursul progresist, la care ea nu a avut acces în adolescență, încearcă să treacă totul prin prisma personală și să exploreze în amănunt diferite aspecte problematice.
Citește și „Portret de editură. OMG: Oameni și idei”
Ea și Luiza s-au întâlnit de câteva ori înainte de workshop, și le-a fost destul de simplu să găsească o temă. Ambele au experiență de lucru cu adolescenții. Crede că se completează foarte bine: Luiza este regizoare, au pachet complet. Sunt pe aceeași lungime de undă, politic, și văd arta în feluri similare.
Prima parte a atelierului este de scriere dramatică, prin care au identificat niște teme comune, poate și un stil comun al unei trupe. „Copiii scriu destul de poetic, dar și personal. Unii dintre ei au texte care sunt militante, ca și cum ar fi discursuri. Au tonul ăsta și conștiința asta politică pe care le invidiez la ei, să fiu sinceră. Asta datorită schimbărilor care au loc în media, pe care le apreciez și le aplaud. Mi se pare supercool că există accesul ăsta la informație mai larg, poate, decât cum îl aveam eu.”
Relația cu echipa
Anca este foarte încântată de discuțiile pe care le are cu echipa din REACTIV. I se pare că se distrează, însă crede că, mai degrabă, sunt discuții la atelierele lor. Au fost vulnerabili unii cu alții, și-au citit textele personale, și este bucuroasă că au reușit să creeze un mediu safe pentru asta. „Și asta a fost foarte emoționant și frumos. Mie asta îmi place la festivalurile de adolescenți. Creează un mediu în care putem să fim vulnerabili unii cu alții și să ne dăm seama unde ne poziționăm în lume.”
Nu este prima dată când lucrează cu adolescenții, încă din liceu fiind coordonatoarea trupei de teatru din care făcea parte. De-a lungul timpului, a realizat și ateliere cu și pentru aceștia. Are experiență de lucru atât cu adolescenții, cât și cu copiii, fiind co-fondatoarea unei grădinițe din București. „Îmi place mult să lucrez cu ei, pentru că discutăm. Eu țin foarte tare la crearea unor limite sănătoase. Adică mi se pare foarte important să îi tratăm pe ceilalți cu respect și, în lucrul cu adolescenții, încerc să moderez discuțiile sau să dezvolt pe anumite subiecte. Atât în lucrul cu copiii, cât și în cel cu adolescenții, cred că e important să ai niște limite în prietenie.”
Citește și „REACTIV 2002 | Dawn Way: Un spectacol despre compasiune și umanitate”
I se pare important să își arate respectul față de ei, tocmai de aceea nu este mai prietenoasă decât este nevoie. În cariera sa, a dat peste multe cazuri care limitele au fost încălcate de dragul artei, ceea ce nu este deloc OK, și încearcă să le inspire și lor asta. „Adolescenții nu sunt aici ca să găsească în tine ceva pe care să-l idealizeze, iar poziția pe care o ai e mai mult de responsabilitate decât de putere. Mă bucur că mă pot afla în această poziție, în experiența asta, și mă culc liniștită știind că energia din grup e potrivită.”
Cu ce rămânem după?
La finalul atelierului, decât să rămână cu un mesaj, i se pare mai important ca echipa ei să își formeze o gândire critică în a contesta diferite relații de putere și stereotipuri. Și poate să rămână cu ideea că toată arta e politică.
Nu are neapărat așteptări de la atelier și îi este greu să își imagineze un impact. Cconcentrarea pe produs și pe a produce ceva prezentabil publicului este puțin passé. „Până acum am scris texte foarte valoroase și expresive. Cred că ăsta e impactul cel mai mare. Acela de a avea experiența de a scrie despre tine și de a te contextualiza cu ajutorul textelor respective.”
Sunt o mulțime de lucruri care o entuziasmează la festival. Îi place amplasarea, organizatorii și că au o direcție politică clară. Îi place atmosfera relaxată și că nu au semnal la telefon, cât de submersiv se simte tot festivalul. Este ca o oază de la munte.
Întrebări-fulger
Poți să ne dai câteva recomandări de filme?
Eu tocmai ce am terminat un serial care se numește Barry, care îmi place foarte mult. Mă uit la The Office încontinuu de câțiva ani. Little Miss Sunshine, dar bănuiesc că îl știți. Filmele astea indie, regizate de femei, de obicei le ador. Pur și simplu e atât de reconfortant să le privesc. Sunt foarte în siguranță, mă simt amuzată, simt că pot să zâmbesc cu toată gura. Am văzut multe filme, dar nu le-aș recomanda neapărat. Pentru că am și adormit la multe din ele.
Câteva cărți care ți-au rămas în suflet?
Îmi place foarte mult editura Black Button Books și de acolo aș recomanda Mama tuturor întrebărilor, de Rebecca Solnit. Și Chimamanda Ngozi Adichie are două cărți subțirele: We should all be feminists și Dragă Ijeawele: un manifest feminist în cincisprezece sugestii. Am citit destul de multe cărți de eseuri feministe: 50 de nuanțe ale feminismului, Caliban și vrăjitoarea. Ficțiune nu prea am mai citit de mult timp așa că nu prea am cum să recomand. Mai citesc și poezii de la OMG Publishing. Am citit și Dan Sociu, și Lucian Brad.
Ai un spectacol pe care ai vrea să îl joci din nou? Dar unul pe care l-ai văzut și a rămas cu tine?
Da, cred că preferatul meu e Dulce acrișor, pe care l-am creat și l-am jucat la Școala de Teatru Politic de la Macaz. S-a jucat doar de câteva ori. E un spectacol foarte sensibil și frumos despre tulburări alimentare, despre adolescență, despre corp. E un pic și despre hărțuirea din universități. E unul din preferatele mele de până acum.
Citește și „Amintiri care nu s-au întâmplat niciodată (Drama 5)”
Ca la un spectacol de teatru care a rămas cu mine, mă gândesc la 90, în regia lui David Schwartz. Văzându-l pe Andrei Șerban, care joacă în el, mi-au revenit faze de acolo. E un spectacol politic foarte, foarte amuzant.
Anca o să înceapă curând grădinița Flori, fete și băieți, unde lucrează și pe care a înființat-o cu două prietene. Pe 30 septembrie va fi premiera unei comedii la care a lucrat vara trecută. Urmează și un spectacol-lectură la Reactor, la piesa pe care a scris-o în cadrul rezidenței Drama 5.
Interviu, redactare și layout Diana Hîncu (17 ani, Suceava)
Transcriere Teodora Dumitroaea (20 ani, Dumbrava)
Editare Iulia Dromereschi
Fotografii de Camelia Podoleanu
