S-a scris multicel pe platforma noastră despre cărțile lui Mircea Țara, și pe bună dreptate. Mircea se numără printre autorii noștri de Fantasy constanți și tangibili, iar Baladele Nlithiei, seria care l-a făcut cunoscut, are deja patru volume. Pe 12 decembrie, de la ora 19:30, la Hidden – The Social Space, se lansează a cincea carte: Marginea lumii.
Prin bunăvoința Editurii Crux, unde-a apărut întreaga serie, publicăm în avanpremieră un fragment din volumul cu pricina. A fost redactat (și) de Iulia Dromereschi, coordonatoarea media.hub, așadar știm din surse sigure că surprizele se vor ține lanț, după cum ne-am obșnuit. Avem personaje (vechi și noi) caracterizate fără goluri și o acțiune cu schelet corect anatomic. Și, firește, avem versuri memorabile și lucruri de care ne vom aminti multă vreme după ce le-am citit.
Ceea ce vă dorim și dumneavoastră.
Vel se prăbuși pe un pat moale – o mică binecuvântare. Patul era acoperit de un strat fin de cenușă, care se ridică înecându-l și acoperindu-l din creștet până-n tălpi. Lângă el, Izurma se lupta cu o cuvertură în care se încâlcise, împrăștiind și mai multă funingine în jur. Lys era în picioare, lângă pat, studiind tabloul din care se pare că ieșiseră, scuturându-și absentă hainele. În interiorul ramei din lemn negru, scorojit, se afla pictura unei încăperi de studiu în care, dincolo de biroul acoperit de hârtii, papirusuri, pene și penițe și călimări cu cerneală, se întindeau ca într-o spirală rafturi și rafturi cu cărți. Iar în centrul spiralei, se vedea o despicătură din care picura cerneală. Sau poate era sânge negru. Vel spera să fie prima variantă.
– Unde suntem? o întrebă pe Lys.
Fata, cocoțată pe pat, cu nasul aproape lipit de tablou, cerceta pânza crăpată.
– Să ne zică Izurma, portalul acesta era la ea în casă.
Bufnița, care reușise între timp să evadeze dintre cearșafurile negre și roase de timp, o privi încruntată pe Lys, dar fata era prea ocupată cu studierea tabloului.
– Într-un dormitor vechi și mobilat mult prea funebru pentru gustul meu, răspunse ea, aranjându-și roba.
– Și e dormitorul cuiva cunoscut? întrebă Vel.
– Nu am mai văzut această cameră niciodată, răspunse tăios femeia, de parcă ar fi vrut să curme din fașă orice acuzații.
– Pe aici nu ne mai putem întoarce în Kelesia, anunță Lys, care tocmai își băgase mâna în pata neagră. Sub cerneala asta e doar pânză, iar în spatele tabloului e doar un perete.
– Probabil s-a închis după ce am trecut noi. Sau poate e o cale cu sens unic, mormăi Izurma gânditoare.
– Și cum ne întoarcem, Bufnițo? întrebă Vel iritat.
– De unde să știu eu? se zburli ea.
– Izurma… Cred că e momentul să îmi spui tot adevărul, rosti Lys, sărind de pe pat.
– Ce insinuezi?
– Că în ultimele zile mi-ai spus doar o parte de adevăr. Ultima dată când am fost la tine, în ziua dinaintea morții Marelui Preot, aveai deja lucruri care pluteau în camera ta de studiu. Ai spus că era doar o infestație magică. Era mai mult de-atât, din câte observ, nu-i așa? Și e ceva de-a dreptul murdar, Izurma! Mâzga asta nu e o infestație, e decădere, e ca rana supurândă a iadului!
– Vorbești fără sens, copilă.
– Nu-mi mai spune copilă și nu mă mai minți! strigă Lys, apropiindu-se la un pas de bătrâna care îi susținu privirea încruntată doar câteva clipe, apoi cedă.
– Ce vrei să-ți spun? Că am omorât un om?
– Ce ai făcut?
Orice amenințare care își găsise culcușul în privirea lui Lys se evaporă, înlocuită fiind de o mirare care aproape că-i opri inima în piept.
Citește și cronica Dianei pentru „Vrăjitoarea de foc”
– Nu direct. Nu intenționat. Marele Preot îmi făcuse o vizită. Ne-am certat de la niște reguli și interpretări, căci era un om încăpățânat și nu ceda nicicum. Apoi, a recurs la sarcasm și înțepături, și, mai mult, a răscolit niște amintiri care nu trebuiau răscolite. În acel moment, ceva a plesnit în mine, ca o creangă uscată pe care calci în pădure. I-am zis să plece, dar el doar a râs. Văzând negru de furie în fața ochilor, am apucat o peniță de pe masă și i-am înfipt-o în piept. A fost profund uimit și revoltat și m-a insultat cu patimă, dar a ieșit pe picioarele lui, amenințându-mă că mă va exclude din consiliu și chiar alunga din Kelesia. Am aflat abia mai târziu în noaptea aceea că murise, iar cauzele decesului, conform celor care i-au cercetat trupul, au fost cât se poate de naturale. Vârsta, efortul… Cât despre portalul prin care am ajuns aici… Acum, cred că e posibil ca în biroul meu să fi zburat câțiva stropi din sângele lui, care s-au amestecat cu cerneala din peniță și cu vrăjile la care lucram. Nu eram deloc atentă. Eram un ghem de nervi, eram furie și nimic altceva. Pe când m-am dezmeticit a doua zi, după ce am aflat vestea și mi-am mai revenit, după ce am început să fiu măcinată de regrete, am văzut acea sfâșiere neagră în țesătura realității atrăgând toate lucrurile din cameră spre ea. Atunci ai venit tu la mine, cerându-mi să mergi să inspectezi coasta și corabia apărută în apele Kelesiei, de parcă de mine depindea cine merge să verifice și cine nu. Ai văzut și tu ruptura neagră. Mi-am spus și ți-am spus că e un experiment care mersese într-o direcție greșită, deși habar nu aveam ce e. Pentru că tot creștea, i-am zis infestație. Îmi pare rău că nu am avut prezența de spirit să-ți spun întregul adevăr. Eram prinsă în plasa propriilor greșeli și nu aveam ochi sau gânduri pentru altceva.
După această confesiune, Izurma se așeză istovită pe marginea patului.
– Și după toate astea, tu tot ai acceptat să fii Izurma? șuieră înfuriată și uimită Lys.
– Cine voiai să fie? Arogantul de Cerreum sau bolovanul acela de Berbec? Nu știi cum funcționează ițele puterii, copilă. Și scutește-mă de judecata ta. Nu crezi că m-am judecat singură deja? Nu crezi că am cântărit bine decizia? Ce e? Simțul tău al justiției nu poate îngădui așa ceva? Tu, dintre toate persoanele, ar trebui să înțelegi cel mai bine ce înseamnă un accident cu rezultate nedorite!
– Izurmaaa, mârâi Lys, întreci măsura!
– Și tu nu ai întrecut-o când m-ai luat la rost? De parcă cele douăzeci de veri ale tale ar înlocui secolele îndurate de mine!
Lys strânse din buze și își plecă fruntea.
– Îmi pare rău, Izurma. Ai dreptate, rosti Lys printre dinți.
– Știu că am, copilă. Aș vrea câteodată să nu fie așa, rosti obosită bătrâna.
Vel, care până atunci se uitase gură-cască la cele două femei, îndrăzni să-și drege glasul:
– Acum că am stabilit că Izurma nu este vreo sfântă, suntem tot în același…
– Dormitor funebru, termină bătrâna propoziția.
– Totuși, ai vreo teorie? întrebă Lys.
– Teorii am multe, răspunse Bufnița, îndreptându-se spre ușa din lemn negru, ars, a odăii, dar n-are rost să le înșir. Zic să explorăm întâi casa și apoi tragem concluzii.
Izurma deschise ușa cu o smucitură și ieși, lăsând în urma pașilor ei norișori de cenușă.
– Aici are dreptate, comentă Vel.
– Ți-a spus deja că mereu are dreptate, bombăni Lys, frecându-și apăsat fruntea și lăsându-și o dâră cenușie pe tâmplă.
Ieșiră și ei pe urmele Izurmei într-un coridor semi întunecat, lambrisat cu lemn cenușiu. În afară de ușa dormitorului, care se închise singură în urma lor, mai vedeau alte trei uși, două închise și una întredeschisă, chiar în capăt. În spatele ei tremura lumina unei lumânări. Se îndreptară într-acolo.
Era o încăpere micuță. Toți trei, stând umăr la umăr, aproape că atingeau pereții opuși ai camerei. În schimb, camera era înaltă, de vreo trei-patru ori cât înălțimea lui Vel. Acolo unde trebuia să înceapă tavanul, însă, se căsca un hău înălțat ca gâtlejul unui monstru, în capătul său licărind stea roșiatică ce pâlpâia a moarte.
– E o minunăție, nu?
Vocea pițigăiată îl smulse pe Vel din fascinația pentru acea stea. Pe moment, se simți pierdut. Observă cu coada ochiului că și Lys își scutura ușor capul, dezorientată. Vel decise că era cel mai bine să se concentreze pe cel care vorbise și care semăna cu un zolanyi mucegăit. Nu-l văzuseră când intraseră în odaie, căci mogâldeței abia i se observa nasul, doar puțin ițit deasupra mesei din fața lui, în timp ce restul trupului i se pierdea în scaunul negru, cu spătar înalt. Creatura avea aceeași conformație cu a celor din poporul străvechi din catacombele de sub Nisal. Urechile ceva mai mici, dar tot ascuțite, ochii mari, negri, cu pupile roșii, înflăcărate ca steaua de deasupra lor. Țeasta fără păr era verzuie, cu pete maronii, ieșite în relief precum scoarța de copac. În degetele osoase, terminate cu unghii lungi, ținea cu prețiozitate discul de piatră – a treia cheie către dragonii din Kelesia.
Pentru că toți trei tăceau, creatura continuă:
– Toate lucrurile aflate la marginea dintre viață și moarte sunt minunate.
– Aici suntem? La marginea dintre viață și moarte? întrebă Izurma, părul de pe mâini zbârlindu-i-se când creatura îi aruncă o privire înflăcărată.
– Oarecum. Poți să privești locul acesta și așa.
– Cine ești? întrebă Lys, deși întrebarea care îi stătea pe limbă era „ce ești?”.
– Stăpânul Casei. Iar voi sunteți intruși. Iar Casei nu-i prea plac străinii.
Ca să confirme spusele omulețului verzui, podeaua din lemn ars se deschise cu un scârțâit străvechi și un rânjet plin de colți, gata să înghită piciorul lui Vel.
– Deci, voi cine sunteți?
– Eu sunt Anetta Torrio, Izurma Kelesiei.
– Lysandra Oleana Averosh, arsen al Izurmei și Fiică a Dragonului.
– Oleana? întrebă Vel, încrețindu-și nasul. Nu știam că te cheamă și Oleana.
– Ai ceva împotrivă? Pentru că efectiv nu-mi pasă ce crezi tu despre numele meu, Vellerium Eshatt.
– Ăsta-s eu, Vel.
– Și tu cu ce te ocupi?
– Ăăă, mai demult, ușuram buzunarele nobililor și le goleam visteriile. Acum, am mai multe specializări: iscoadă, curier, mesager, Fiu al Dragonului.
– Oho, ce onoare pe capul meu! zâmbi creatura, mângâindu-și țeasta verzuie. Doi Copii ai Dragonului în odăile mele. Veșnicia va fi mai puțin monotonă de acum. Permiteți-mi să mă prezint mai în detaliu. Eu sunt Stăpânul Casei Dintre Lumi, Arhitectul Tărâmului de Dincolo, unul dintre primii tavuth. Dar puteți să-mi spuneți Uzo.
Citește și un interviu cu autorul, realizat de fantastica Diana
Întrebările izbucniră de pe buzele lui Lys și Vel:
– Cum adică veșnicie?
– Tavuth? Ești un tavuth?
– Cum ai ajuns aici?
– Ce e Casa Dintre Lumi?
Uzo zâmbi, buzele lui subțiri dezvelind două rânduri de dinți plini de pete maronii, precum zimții unui fierăstrău ruginit.
– De ce ne-ai momit aici? întrebă Izurma, îndreptându-se de spate și privindu-l pe Stăpânul Casei drept în ochi.
– V-a momit propria nevoie. Eu doar am profitat de ea, răspunse Uzo cu aceeași voce pițigăiată.
– De ce?
– E o poveste mai lungă, vreți să luați loc? îi invită Uzo și, din podeaua înnegrită, se ridicară trei scaune cu spătar înalt, din lemn ars. Vă pregătesc un ceai?
– Nu plănuim să stăm mult, zise Vel așezându-se.
– Cum era vorba aia, înțelegerea din târg nu se potrivește cu cea din Casă? chicoti Uzo.
– Nu cred că era așa, comentă Izurma, cu ochii fugind de la fața de broască râioasă a lui tavuth la pandantivul de piatră pe care îl ținea în gheare.
– Nu contează. Așa deci, ce voiam să vă zic?
– De ce ne-ai atras aici, îi reaminti Lys.
– Deci insistați să intrați direct în subiect. Puțin cam necioplit pentru niște oaspeți, adăugă Uzo, dar zâmbetul malefic nu îi dispăru de pe buzele subțiri și vinete. Vreau să ies de aici.
– Și noi, vorbi Vel.
– Iar așa ni se aliniază țelurile. Însă, s-ar putea dovedi mai dificil decât vă puteți imagina. Ca să fie lucrurile cât mai clare, eu vreau să ies și urzesc planuri ca să ies de mai bine de un mileniu, de când blestematul de Ariin m-a închis aici. După cum se observă, încă nu am reușit.
– Ereticul? șuieră Izurma.
– Așa îi spuneți voi? O fi fost. În fine. Casa nu are uși sau ferestre, chepenguri, trape, sau coridoare ascunse. Și, chiar dacă pot vedea lumea de afară, zise Uzo, arătând cu degetele-i osoase peretele acoperit de tablouri din stânga lui, chiar dacă pot ispiti oamenii să vină în Casă, eu nu reușesc să ies. Nu reușește nimeni, nici eu, nici oricine altcineva care ajunge aici.
– Atunci suntem condamnați la moarte, oftă Izurma resemnată.
Vel se ridicase de pe scaun și studia tablourile, discuția devenind secundară senzației de neliniște pe care i-o transmiteau picturile. Tablourile împărtășeau aceeași tehnică, însă lumea era ilustrată de parcă pictorul ar fi stat întins pe spate. Majoritatea perspectivelor înfățișau cerul. Ceruri albastre, ceruri înnorate, furtunoase, încețoșate, înstelate. Ici-colo, câte un colț de acoperiș sau un horn. Apoi, Vel mai văzu câteva lucrări de-a dreptul întunecate, în care se distingea doar o haină murdară, însângerată. Într-un tablou se vedea doar ce se afla sub o masă, iar în altul, cel care îi atrăsese atenția lui Vel de la început, se deslușea un tavan înalt, din lemn înfrunzit, cu crengi bogate împletindu-se în cupole grandioase, într-o simetrie nenaturală, imposibil de obținut fără magie.
– Ne-ai adus aici ca să murim? strigă Lys.
– Este o posibilitate, dar nu motivul meu principal. Am spus adevărul. Vreau să ies din Casă și vreau să mă întorc în Nlithia!
Citește despre „Inima dragonului” aici
Citește despre „Căderea celor șapte turnuri” aici
Citește despre „Secretul regelui nemuritor” aici
Află cum s-a prezentat Editura Crux la Bookfest 2023
COMANDĂ AICI „BALADELE NLITHIEI”