Vrăjitoarea de foc este al patrulea volum din seria Baladele Nlithiei, scrisă de Mircea Țara și publicată la Editura Crux. Seria se numără, de altfel, printre preferatele mele. În acest volum ne desprindem de firul principal și cunoaștem personaje noi, care duc o luptă aprigă pentru a salva Nlithia de invazia Cenușiilor.
Cenușiii sunt pe cale să aducă teroarea și haosul în Nlithia, iar un pas greșit al Arristei aduce în joc un alt element perturbator: un tavuth (demon). Ghinna Munenului (nu a Muntelui, cum citisem eu inițial) avea în plan să stea și să își apere ținuturile cu orice preț. Dar lucrurile se schimbă atunci când se trezește la ușă cu nepoții ei, în căutare disperată de adăpost.
Un război Cenușiu
V-am stârnit interesul? Așa și trebuie. Acum, hai să o luăm pe îndelete. Ghinna a pornit în căutarea unui artefact care ar putea să schimbe sorții de izbândă în lupta cu Cenușiii. Din păcate, disperarea o împinge să facă o înțelegere de sânge cu un demon, care o trage pe sfoară și ulterior (aproape) o omoară.
Și aici se rupe firul, când devin lucrurile mai interesante. Da, știu, nu e foarte frumos din partea lui Țara, dar supraviețuim noi. Ne desprindem deci de Arrista și ajungem într-un sătuc, unde doi copii, Ierru și Emm, așteaptă în zadar ca tatăl lor să se întoarcă de la vânătoare. În sat încep să se întâmple lucruri stranii, iar oamenii sunt bântuiți seară de seară de coșmaruri. Cei doi frați reușesc cu greu să părăsească în viață satul, odată ce în el își fac apariția Cenușiii, și se îndreaptă, cuprinși de panică, spre singura rudă ce le-a mai rămas: mătușa Arrista.
Există noapte și apoi există beznă, acel negru de nepătruns, care înghite nesățios orice licăr de lumină. Sunt la fel de diferite precum teama și teroarea. Iar ceea ce simțea Arrista orbecăind prin întunericul catacombelor de sub templul Asarachaiului era groază.”
Călătoria până la Arrista este în sine o aventură, dar ce urmează după e cu siguranță incendiar, la propriu și la figurat. Ghinna Munenului ajunge într-un impas, nu știe ce să aleagă dintre familie și datorie, iar pericolul este tot mai aproape.
O lume regăsită
Trebuie să recunosc că mi-a fost puțin cam frică de cartea asta. Ceea ce este hilar, la cât de subțire e, deși nu pot să spun că Arrista e surprinsă într-o ipostază foarte prietenoasă pe copertă. Însă nu era doar ea problema, ci faptul că aveam impresia că mi s-a șters toată Nlithia cu buretele din creier și că nu o să mai înțeleg nimic din carte. Din fericire nu a fost așa.
Începutul a fost mai abrupt, și așteptam să găsesc acea scânteie caracteristică seriei. A venit după câteva pagini, cu vestitele descrieri geniale care m-au făcut să iubesc Nlithia. Și după au tot continuat să vină, până s-a format un adevărat foc de tabără. Demoni buclucași, mied, umor și personaje colorate, am avut de toate.
O mică speranță, fie ea și falsă, era mai bună decât nici una. Cine știe, poate dacă te agățai de ea reușeai să rămâi suficient de mult timp în viață să dai peste alta. Peste speranța adevărată.”
M-am bucurat să dau din nou de stilul pe care știam că îl ador și să îmi dau seama că a evoluat de la primul volum. Dialogurile sunt mult mai stabile și scenele de luptă mult mai clare (și poetice). Se vede că acțiunea curge mult mai lin acum.
Dacă vreți să vă aventurați mai mult în tărâmul Nlithiei, găsiți aici recenziile pentru restul volumelor, cât și un interviu cu Mircea Țara.
Și, după cum îmi stă în obicei, o să laud încă o dată persoana genială care a făcut coperta, mai exact pe Gabriel Tanko.
Aventuri palpitante
Povestea m-a prins, mai ales odată ce am trecut de pagina 50. Mi s-a părut altfel față de volumele precedente, într-un sens bun. Miza era foarte mare, și greutatea care se afla pe umerii Arristei a adăugat un plus de valoare.
Cum poți să ucizi mii de oameni nevinovați, care nu ți-au făcut nimic niciodată, oameni care nici măcar nu știau de existența ta până în ziua în care sabia ta le-a curmat viața, și să numești asta dreptate? Ce legătură există între ceva ce s-a întâmplat acum aproape patru secole și lumea de acum? Răzbunarea față de cine? Te răzbuni pe cei care deja sunt morți și nu mai pot suferi?”
Personajele au fost interesante și m-am atașat ușor de ele, mai ales de cei doi frați și de dragonul lor. Da, avem și aici dragoni, ce credeați? Relațiile dintre ele au fost bine dezvoltate, mai ales cele cu Arrista, cum jucau un rol important în dezvoltarea ei.
Mă bucur că am putut să aflu mai multe despre Cenușii și mi-am făcut o imagine mai detaliată despre ei. Finalul mi s-a părut ușor grăbit, dar asta e posibil să se datoreze faptului că nu voiam să se termine cartea. Mi-a plăcut, în schimb, că nu a fost nimeni cruțat de autor și oricine își putea pierde viața, în orice clipă. Sper că asta nu mă face să par lipsită de inimă.
Vrăjitoarea de foc a fost oaza mea de liniște între cursurile de la facultate și m-a surprins în multe feluri, de la modul în care au fost construite povestea și personajele până la schimbările neprevăzute de situație. A fost o încălzire bună pentru volumul ce are să vină luna aceasta — urmăriți platforma pentru a afla totul despre lansarea de pe 12 decembrie!
Redactare și layout de Diana Hîncu
Editare și corectură de Iulia Dromereschi
