Un titlu care m-a atras imediat din lista de filme FFIR#15 este „Crima este a mea” (în regia lui François Ozon), o comedie polițistă în care o tânără se străduie să-și dovedească vinovăția pentru a obține publicitate.
Vinovatul fără vină
Filmul „Crima este a mea” plasează acțiunea în anul 1935 și prezintă povestea a două tinere: Madeleine, o viitoare actriță, și Pauline, o avocată aflată la început de drum. Ambele au o stare financiară proastă, locuind într-un mic apartament din Paris.
Madeleine obține o întrevedere cu Montferrand, un producător de teatru, dar când merge la vila lui, el încearcă să o violeze. Tânăra scapă și se întoarce acasă, iar puțin mai târziu, un polițist apare la ușa lor și le spune celor două prietene că Montferrand a fost ucis. După un mic interogatoriu, te-ai aștepta ca fetele să fie supărate sau îngrijorate.
În schimb, se bucură și decid să meargă la cinematograf. Cu toate că Madeleine nu a comis crima, susține că ea a făcut-o, în legitimă apărare, iar sentința îi este favorabilă. Atât Madeleine, cât și Pauline, se bucură de faima obținută peste noapte, dar adevărul nu întârzie să iasă la iveală.
Criminalii care se declară nevinovați mă deranjează. Dar nevinovații care se declară vinovați mă exasperează.
Prima jumătate a filmului este axată pe acest caz, urmând pașii oricărui film polițist, precum interogarea suspecților, procesul sau discursul apărării. A doua parte, în schimb, se ocupă de consecințele cazului și de felul în care publicitatea primită a ajutat-o pe Madeleine. Pot spune că m-a prins încă de la început, atât din cauza situației neobișnuite, cât și mulțumită personajelor caricaturizate.
Un miel rătăcit sau o manipulatoare cu sânge rece?
Un lucru la care nu m-am așteptat este că, deși e o comedie, abordează și o temă serioasă. Este prezentată condiția femeii din acea perioadă, folosită în avantajul lui Madeleine în proces. Un mod interesant prin care se abordează acest subiect este că se fac o mulțime de glume pe seama asta.
Oricât de mult aș fi râs la glume, mi-am dat seama că în acele dialoguri pline de umor există un sâmbure de adevăr. Discursul lui Pauline la proces a fost una din secvențele mele preferate, iar felul în care a fost interpretat de actriță a pus punctul pe „i”.
Citește și FFIR 15 | A coase pentru a protesta – arme nucleare și pace feministă
Datorită replicilor inteligente cu care oricine poate rezona, Madeleine și Pauline au fost niște personaje ușor de îndrăgit. Mi-a plăcut contrastul dintre cele două prietene, chiar dacă se încadrează în niște stereotipuri.
Pauline reprezintă femeia independentă și inteligentă, care poartă aproape mereu haine bărbătești, dar își dorește atenție și respect din partea celorlalți. Madeleine, în schimb, este tânăra îndrăgostită și frumoasă, admirată de toată lumea.
Mi s-a părut că personalitatea lor a fost destul de bine dezvoltată, pentru că încă din primele 30 de minute am știut ce le motivează și ce își doresc de la viață. În plus, prietenia dintre ele două a fost bine conturată, și mi-a amintit de relațiile de prietenie pe care le am și eu. Celelalte personaje sunt schițate, și se încadrează cu ușurință în anumite tipologii, care permit realizarea umorului.
Înțelegem, prin gestul ei de autoapărare că, din moment ce nimeni nu este acolo să ne apere, o să fim noi însele, doamnelor, proprii noștri paznici.
O crimă ușor de digerat
Cu toate acestea, punctul forte al filmului este partea de comedie. Umorul a fost fix pe gustul meu, și au fost o mulțime de secvențe la care am râs și am zâmbit. Umorul negru și sarcasmul și-au atins obiectivul, iar relația comică dintre personaje a făcut subiectul unei crime ușor de digerat.
Relația dintre detectivul cazului și suspecți a fost printre preferatele mele. Mi-au plăcut, de asemenea, și scenele în alb-negru, prin intermediul cărora era reconstruită crima. Odată ce se aflau noi informații legate de motiv, scenariul era schimbat așa de tare, încât Madeleine a ajuns să fie chiar însărcinată într-una din scene. Gesturile actorilor erau exagerate, iar vocea lor aparținea detectivului cu o imaginație bogată.
Mereu am avut senzația că filmele polițiste cu acțiunea în trecut sunt fascinante, și nici acesta nu se află mai prejos. Muzica a adus un strop de tensiune în momentele potrivite, iar hainele de epocă și mașinile vechi au făcut experiența și mai plăcută. O mulțime de costume mi-au tăiat respirația, și mi-am dorit de nenumărate ori să scot un carnețel și să schițez ceea ce văd.
În final, a fost o ecranizare captivantă, care nu trebuie luată prea în serios. Este numai bună de vizionat seara, în aer liber, cu râsete în fundal și stelele deasupra capului. A fost o experiență relaxantă, care m-a făcut să plec de la Cetate cu o stare bună.
Cronică de Teodora Ciubotaru
în cadrul Festivalului de Film și Istorii Râșnov
Ilustrații originale de Valentina Epure
Editare de Alexandru Bodnar
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu
Fotografie Teodora de Iulia Dromereschi