În regia lui Igor Sadreev, documentarul „Găsiți un evreu” ne-a prezentat-o pe Anna Narinskaya, expertă în cultură și jurnalistă cunoscută, care a început să exploreze tematica evreilor din URSS printr-o expoziție eponimă. Astfel am avut oportunitatea să aflu cum era viața evreilor în a doua jumătate a secolului XX și felul în care continuă lupta lor împotriva discriminării.
Evreul sovietic
Evreii erau numiți „principalul secret al Uniunii Sovietice”. Timp de șaptezeci de ani, existența lor a fost ținută sub tăcere, dar această tăcere a atras un interes arzător și constant. Unii erau siguri că evreii se aflau peste tot, chiar și la vârful puterii sovietice, stăpânind întreaga URSS. Alții au căutat aluzii evreiești în cărți populare, cântece, filme, sau au văzut semne secrete evreiești peste tot. Unde sunt faptele reale și unde este rodul unei imaginații afectate de teorii ale conspirației?
Fenomenul evreului sovietic nu este foarte clar. Cum a rămas evreu, fără să-și păstreze, în cea mai mare parte, religia și limba, fără să păstreze tradițiile și, adesea, acceptând noi obiceiuri cu plăcere? Anna Narinskaya, care a crescut într-o „familie evreiască neevreiască”, vorbește cu martorii vremii: prietenii și rudele ei, antropologii și cercetătorii culturii populare, și pare că se îndreaptă spre răspunsul la toate aceste întrebări. Însă aceste căutări o duc într-un punct ciudat.
Nu ești evreică, ești o parodie evreiască.”
Amintiri din copilărie și secrete bine păzite
Documentarul începe cu o amintire din copilăria prezentatoarei. Ea povestește că evreii erau peste tot, chiar stăteau ascunși. E prima dată când aflu mai multe lucruri despre situația evreilor după al Doilea Război Mondial, și mai ales într-un stat ca URSS. Erau văzuți ca niște manipulatori, infiltrați într-o rețea conspirativă, pentru simplul fapt că erau răspândiți peste tot. Anna Narinskaya ne arată, în schimb, viața grea pe care o aveau – faptul că sinagoga reprezenta un centru de întâlnire pentru evrei, modul în care erau nevoiți să meargă cu un tren separat ca să ajungă în capitală și cum majoritatea își schimbau numele de familie pentru a nu fi discriminați.
Așa cum spune și documentarul, evreii ajung de la oameni din ghetou la soldați, atunci când are loc Războiul de șase zile între mai multe țări arabe (sprijinite de URSS) și Israel. Singurul moment de pace era când se întâlneau în secret în pădure, unde dansau și cântau. Din păcate, autoritățile au aflat de acest loc, iar KGB îi întrerupe cu un buldozer. Cu toate acestea, evreii încercau să-și facă prezența știută într-un mod subtil. Unii spun că în metroul Moscovei se aflau semne ascunse, iar că pe o versiune a rublelor s-a aflat steaua lui David. Când acest lucru a fost descoperit, monedele au fost retrase într-un mod discret, iar acum se găsesc doar puține exemplare.
CITEȘTE ȘI FFIR#15 | „Crima este a mea” – O crimă asigură drumul spre succes
Arta ca mijloc de evadare
Însă locul unde se puteau desfășura cel mai liber era în studiourile de animație. Recunosc faptul că asta a fost una dintre părțile mele preferate din documentar. Este dat ca exemplu desenul animat Cheburashka, în care un animal pare să fie discriminat într-un mod subtil de celelalte personaje. Este clar că animatorii se foloseau de experiențele lor din viața de zi cu zi, și le integrau în filmele pentru copii, unde exista mai multă libertate. Persoane din viața deveneau animații, iar perspectiva lor asupra URSS era transmisă în mod subtil.
De asemenea, cinematografia mi s-a părut superbă. Faptul că filmul a fost gândit ca o poveste, iar informațiile istorice s-au îmbinat cu părțile fictive a fost deosebit de creativ. Scenele o duc pe prezentatoarea noastră dintr-o parte în alta, vorbind cu diverși oameni care își împărtășesc experiențele. Anna Narinskaya a fost o prezență amuzantă și liniștitoare, chiar mi-a plăcut felul în care a îmbinat copilăria ei cu partea de documentare. Finalul a fost foarte interesant, deși abstract.
DACĂ ÎȚI PLACE CUM SCRIEM:
Un mesaj neclar
Chiar și așa, am ieșit din sala de cinema fără să înțeleg mesajul filmului. Abia după ce am citit un sinopsis mi-am dat seama la ce s-a gândit regizorul. Nu mi se pare că evenimentele erau legate între ele logic, iar de multe ori mi-am pierdut concentrarea și interesul. Spre final, chiar mă forțam să fiu atentă. M-am simțit de parcă vedeam un documentar de două ore, nu de 78 de minute.
În cele din urmă, chiar dacă informațiile pe care le-am aflat au fost interesante, mi-ar fi plăcut dacă totul ar fi fost organizat mai bine. Chiar dacă am aflat câteva lucruri noi, cred că ele puteau fi prezentate într-un mod mai atractiv.
O cronică de Teodora Ciubotaru
din Festivalul de Film și Istorii Râșnov
Editare de Radu Eremia
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Alexandru Bodnar