Sursa: Realizată de Mihaela Stoica

„Bărbatul fără cap” de Lavinica Mitu

După un val de emoții contradictorii cu privire la cartea Bărbatul fără cap, am ajuns la concluzia că, dintre scriitoarele românce publicate în ultimii ani, Lavinica Mitu este preferata mea.

Eu le-am descoperit anul acesta pe Lavinia Braniște și pe Anca Vieru, nominalizate la Premiile Sofia Nădejde, dar și pe Raluca Poenaru, a cărei carte, Povestea tăcută a lumilor mele, m-a impresionat.


Deși volumul cuprinde povestiri, eu l-am considerat roman. Are aceleași personaje în fiecare capitol, și se adaugă constant o nouă dimensiune acțiunii și protagonistei.

De ce nu m-a impresionat de la început 

Volumul nu a început prea grozav. Povestirea La șase fix este scrisă în (probabil) singurul stil care îmi displace, la persoana a II-a, și încă la plural! Acest mod de scriere mă face să mă simt de parcă aș fi pusă sub acuzare, și încă pe nedrept. Ideea de a te adresa cititorului de parcă ar înfăptui acțiunea mi se pare riscantă. Dacă nu se regăsește în trăirile pe care i le impui, și este foarte probabil să nu se regăsească, este scos din pactul ficțional.

 

Foto de Mihaela Stoica

Apoi urmează povestirea care dă titlul volumului, Bărbatul fără cap. Mi-a plăcut mult la început, dar mi-a repugnat spre final. La această poveste m-am întors, pentru a o citi cu alți ochi, după ce am terminat cartea. Părerea mea este că locul acestei povestiri ar fi fost mai spre final, când cititorii deja și-au format o părere despre personaje și pot îndura mai ușor violența ultimelor rânduri. Îmi imaginez că rolul acelor rânduri este de eliberare, pentru cine a trăit în furie, dar ele rămân violente.

 

Când pedeapsa e prea dură

Nu aș vrea să fiu în pielea celui care decide ce trebuie să i se facă unui agresor. Cu toate acestea, cred că răspunsul cu aceeași monedă, înfometatul, aruncatul în zăpadă, lovitul cu picioarele în burtă, nu reprezintă o alegere corectă. Totuși, aceste imagini pot fi înțelese altfel când ajungi la finalul cărții, sau măcar când treci de jumătatea ei. Am văzut un fragment din această povestire și pe a treia copertă, și mi s-a părut, din nou, o alegere neinspirată. Îmi pare că dă cărții un aer sinistru și o agresivitate pe care, în context, nu le are.

Cartea Lavinicăi Mitu este despre copilăria în anii ’90.”

Tatăl

Povestirea Bărbatul fără cap este despre tatăl Lavinicăi Mitu, de altfel naratoarea. Expresia a fost, pentru mine, un neașteptat joc de cuvinte. Pe lângă sensul la care mă gândeam eu (un bărbat iresponsabil), i se mai adaugă unul. Copilului din carte i se spune mereu că îi seamănă perfect tatălui, ca și când cineva i-ar fi luat capul acestuia și i l-ar fi pus copilului. Astfel, aceasta își imaginează cum umblă tatăl ei prin lume fără cap.

 

Foto de Mihaela Stoica

Sunt mai multe scene în volum care alunecă în oniric. După multe rânduri cu descrieri realiste și lucide, apar de nicăieri situații suprarealiste, ca din vis. Una dintre acestea este atunci când mai mulți tați se așază pe șinele de tren, fiecare dintre ei cu alte atribute, dar mereu ale tatălui. Ceva din acest personaj mi s-a părut universal: tatăl generațiilor născute în ’80-’90, alcoolic și violent, depresiv și cu tendințe suicidare.

 

Mama 

Mama naratoarei, o femeie scundă, însă puternică, face de una singură toate muncile pe care mamele noastre le făceau în vremurile respective. Spală hainele de mână, în cadă, cu apă încălzită pe aragaz, de exemplu. Dar este cea mai frumoasă femeie din Slatina. Elegantă, cochetă, cu unghiile mereu îngrijite, cu fuste pe care le calcă pe jos și se întind cât jumătate din covor. Este o prezență pe cât de fascinantă, pe atât de toxică pentru copiii ei. Mi s-a părut și ea o mamă universală, acea femeie care trebuia să găsească o modalitate să își crească singură copiii, după ce Tatăl își dovedește, într-un fel sau altul, neputința.

 


Ajută-ne să împărtășim în continuare recenziile cu tine!



 

Citind despre această mamă care, în același timp, te atrage și îți repugnă, mi-am amintit de un fragment dintr-o carte a psihiatrului Gordon Livingston, Too Soon Old, Too Late Smart.

The psychiatric profession has taken the trouble to categorize personality disorders. I often think that this section of the diagnostic manual ought to be titled “People to avoid.” The many labels contained herein—histrionic, narcissistic, dependent, borderline, and so on—form a catalogue of unpleasant persons: suspicious, selfish, unpredictable, exploitative. These are the people your mother warned you about. (Unfortunately, sometimes they are your mother.)

 

Citește și anunțul despre Ordinea în relație – Grupul editorial TREI

Noi

Cartea Lavinicăi Mitu este o carte despre copilăria în anii ’90. Este o istorie de viață, în care mulți dintre cei născuți în anii ’80 vor recunoaște tipologii, imagini, situații. Îi vor recunoaște pe acei părinți toxici, reci, absenți, de care nu ne putem desprinde. Vor recunoaște acele vremuri în care, cum spunea Cosmin Perța la lansarea la Târgul Gaudeamus a cărții Scutură 2001, despre aceeași perioadă:

 

nu existau nici reguli, nici justiție, […] totul era posibil și în același timp totul era imposibil, pentru că societatea trăia într-o sărăcie și o mizerie pe care astăzi nici măcar nu ni le mai putem imagina”. (Cosmin Perța)

Psihologii au scris mult despre abuzurile părinților și efectele lor asupra copiilor, și se pare că recomandarea generală este să iertăm. Dar psihanalista Alice Miller are o altă perspectivă, despre care am citit în cartea ei, Revolta corpului. Autoarea consideră că abuzurile din copilărie generează diverse boli, cancere sau accidente vasculare. Teoria ei este că un om care a suferit în copilărie din cauza părinților, nu poate și nu trebuie să ierte. De asemenea, nici nu trebuie să i se pretindă acest lucru, această iertare fiind exact ceea ce împiedică vindecarea.

 

Foto de Mihaela Stoica

Părinții trebuie iertați?

Întrebarea dacă părinții trebuie iertați, dacă eliberarea se face când ierți sau, tocmai, când refuzi iertarea, este o întrebare intimă. Nu există, probabil, un răspuns general valabil. Dar este o întrebare pe care foarte puțini din generațiile născute în anii ’80 în România NU trebuie să și-o pună. Părinții din România anilor ‘80-‘90 au făcut, fără dar și poate, ce au putut în vremurile respective.

Însă neglijarea, pălmuirea sau violența verbală sunt astăzi recunoscute ca traume. Tot traume sunt și multe situații la care copiii vremurilor au fost expuși. Ochi vineți, bătăi între părinți, amenințări cu sinuciderea, case vandalizate, probleme sociale neexplicate de adulți copiilor, precum infidelitatea sau incestul sunt doar unele dintre acestea.

Cartea Lavinicăi Mitu nu este doar despre durere, ci și despre reziliență. Cartea are mult umor și asta o face mai ușor de parcurs. Faptul că se întrezărește o nouă lume dincolo de paginile ei mă face să mă simt încrezătoare în generațiile care urmează. În copiii care, măcar cei norocoși, sunt tratați cu iubire și nu sunt neglijați.

Acest lucru este posibil numai dacă înțelegem ce am trăit în copilăriile noastre. Dacă nu ascundem trecutul sub preș și nu ne străduim să uităm. Cartea Bărbatul fără cap ne pune față în față cu realitatea copilăriei în anii ‘90, așa că trebuie neapărat citită.


Recenzie de Mihaela Stoica (departamentul #carticeala)

Editare de Sorina Sfreja-Nemeș

Layout de Georgiana Cilian

Corectură de Iulia Dromereschi

 

Despre Gala Premiilor Sofia Nădejde 2022 puteți citi aici.

Pe 19 ianuarie avem club de carte #clandestin 2.1 cu Lavinica Mitu invitată.

1
Mihaela Stoica
Mă numesc Mihaela-Dana Stoica și m-am născut într-un an care a devenit și titlu de carte. Am urmat cursurile Facultății de Litere, pe vremea când se scriau de mână, iar bibliotecile aveau sertare lungi, cu fișe in ordine alfabetică. Am cărțile pline de frunze și capul plin de versuri de Marin Sorescu, Leonid Dimov, Tom Waits și Johnny Cash. Iubesc cărțile, expozițiile de pictură, plimbările și mirosul de cafea.