„G.”, de John Berger, premiat cu Booker în anul 1972, este un roman atipic. Autorul trece de la omnisciență la momente în care se declară învins și recunoaște că nu are idee ce își spun personajele sale.
Trece de la situații în care ne lasă sau îndeamnă să tragem propriile concluzii la situații în care încearcă, plin de abnegație, să ne convingă de ceva, luptându-se chiar cu eventualele contraargumente ale cititorilor („Dar – vei protesta tu (…) un băiat de cinci ani nu este dezvoltat din punct de vedere sexual (…)”; „poate vei insista în continuare că pasiunea sexuală propriu-zisă lipsește.”)
Romanul „G.” are de toate: locuri comune, idei originale, idei excentrice, nonsensuri, descrieri frumoase, adevăruri, neadevăruri, vulgaritate. Autorul are o cultură generală impresionantă și o viziune înțeleaptă asupra vieții, dar și asupra istoriei, însă cartea este sărăcită de perspectiva simplistă asupra femeii.
Un Don Juan de parodie
O parte mare din „G.” mi s-a părut trasă de păr, cu personaje neplauzibile, cu un subiect plictisitor, cu idei înșirate, parcă, pentru a șoca: partea despre viața sexuală a personajului G. (Giovanni, Don Juan), însoțită pe alocuri de filosofiile autorului cu privire la sexualitate și chiar de câteva desene. Am avut sentimentul că citesc o parodie, mai ales că femeile lui John Berger sunt niște caricaturi.
Mai multe personaje feminine, fără noimă sau psihologie, cad secerate la picioarele eroului principal, care nu are nicio calitate vizibilă și nici vreun discurs care să facă aceste pasiuni verosimile. În carte nu apar situații care să evidențieze curajul sau inteligența personajului principal. Replicile cu care abordează femeile sunt hilare. Ca aspect fizic, G. este descris ca fiind destul de scund, îndesat, cu „un fel aparte de a păși: își strângea umerii și capul, înclinându-le ușor, astfel încât în mers semăna cu un taur care se repede înainte”, și știrb.
Deși menționează de mai multe ori că este știrb și ni se prezintă chiar și povestea pierderii dinților, autorul nu explică prea clar câți dinți îi lipsesc eroului și care, mai exact. Astfel, de la un punct încolo, eu mi l-am imaginat ca pe Alun Armstrong în rolul lui Thénardier, accentuând sentimentul de parodie pe care mi-l generau paginile respective. Femei din diferite țări, din diferite clase sociale și de vârste diferite, se aruncă fără rezerve în brațele eroului, una chiar într-o pădure. Autorul încearcă să pătrundă în mintea unora dintre femeile care fac acest lucru, dar ce găsim acolo este la fel de neverosimil și de simplist.
Pe agendă nu avem eliberarea femeilor
Indusă în eroare de dedicația de la începutul cărții (Anyei și surorilor ei din Mișcarea de Eliberare a Femeilor), am tot așteptat momentul în care autorul să spună ceva sau să lase personajul să facă ceva care să schimbe perspectiva asupra acelor femei, sau să le schimbe pe ele, să aducă în prim plan mișcarea de eliberare și emancipare a femeilor.
Acest lucru nu s-a întâmplat. Niciun personaj feminin al cărții nu are idei personale sau o înțelegere oarecare asupra vieții. Ele sunt sclavele propriilor porniri (superficiale, desigur) și, de multe ori, sclavele propriilor bărbați. Uneori, G. pare să vrea să se răzbune pe acei bărbați umilindu-le femeile, dar, cum este de așteptat, nimic din situațiile respective nu este eliberator pentru vreuna dintre ele.
Citește și recenzia cărții „Bărbatul fără cap” de Lavinica Mitu
Unica femeie din carte care nu este secerată de farmecul lui G. este Nusa, o tânără slovenă care ajută gruparea Tinerii Bosniaci. Nusa nu îi ajută din convingere, ci pentru că fratele ei cu mai mulți ani de școală face parte din grupare. Mai mult, Nusa este și ea victimă, deși colaterală, a farmecului personajului principal. Ajunge să fie biciuită, la propriu, din gelozie și frustrare, de soția unui bancher cu care G., pradă amintirilor, revelațiilor și nebuniei, renunță să se mai culce.
Istorie, descrieri profunde și punerea în perspectivă
Au fost, însă, nenumărate pagini din carte care m-au impresionat, pagini care reprezintă, practic, decorul pentru viața personajului principal. Sunt pagini de istorie, cu comentarii înțelepte și dureroase pe marginea unor evenimente, cu descrieri frumoase, care îți rămân întipărite în minte.
John Berger trece, în cartea sa, prin mai multe puncte importante din istoria Italiei și a lumii, aduce în prim-plan mișcări ale muncitorilor din diferite timpuri și locuri. În unele momente din istorie este mult mai mare discrepanța dintre opulența celor bogați și sărăcia lucie a celor „obligați să își vândă viața, puțin câte puțin, ca să nu moară”. Mizeria, întunericul, durerea la care suntem martori, neputința de a discerne între bine și rău, frustrarea de a vedea cum victimele se transformă în agresori, toate acestea ne ajută să ne punem în pielea personajelor și ne oferă unghiul din care să privim personajul principal: nebunia.
Nebunia ca alternativă la durere
Fiul nelegitim al lui Umberto, un negustor italian bogat, căsătorit, grobian și fără cine știe ce educație, și al Laurei, o tânără rebelă, divorțată, provenită dintr-o familie ce aparținea micii nobilimi englezești, G. este crescut la o fermă de verii scăpătați ai mamei sale, frate și soră, care au relații incestuoase unul cu altul.
Giovanni își trăiește copilăria în singurătate, educat acasă de profesori care fie îl neglijează, fie îl bat. Înconjurat de oameni simpli și de situații sordide, ajunge ca la vârsta de 16 ani să întrețină relații sexuale cu mătușa care îl crescuse. Nu am înțeles trecerea bruscă de la copilul care a fost Giovanni la adultul care a devenit, pentru că era un copil profund, sensibil și cu umor, iar adultul G. este, o bună bucată din carte, o glumă proastă.
Treptat, însă, descoperim că G. este nebun, și din acest punct mai multe lucruri încep să se lege, ajutându-ne să privim personajul cu mai multă empatie. Revelația că este nebun aduce în perspectivă și nebunia mătușii sale, Beatrice, la rândul ei o victimă care devine agresoare.
În ultimele pagini ale cărții, G. își regândește câteva situații din viață, sau autorul le prezintă pentru ca noi, cititorii, să le putem regândi. G. moare așa cum s-a născut, dintr-o neînțelegere, după ce a trăit o viață scurtă, neînțeles de nimeni, nici chiar de el însuși.
O cronică de Mihaela Stoica (departament #carticeala)
Editare de: Sorina Sfreja-Nemeș
Corectură: Iulia Dromereschi
Layout de: Antonia Dobre