Am încheiat a doua zi de la festival la Conacul Balș, unde a fost proiectat filmul Libertate. Regizată de Tudor Giurgiu, pelicula urmărește un eveniment istoric sumbru și parcă lăsat să zacă în umbra istoriei. Apărut în 2023, filmul a avut premiera la Festivalul de film de la Sarajevo, unde a primit Premiul Confederației Internaționale a Cinematografelor de Artă.
România anului 1989 a fost în multe feluri, numai liniștită nu. Ai crede că, după căderea comunismului, lucrurile aveau să se domolească. Dar revoluția nu a luat sfârșit odată cu moartea Ceaușeștilor, ci luptele au continuat. La Sibiu, după un conflict armat în care a fost atacat un sediu al poliției, sute de oameni au fost prinși și acuzați de terorism, unii fiind ținuți captivi câteva săptămâni.
Cine a tras?
Libertate începe cu un haos de nedescris. Mulțimile urlă nemulțumite. Ofițerii și milițienii sunt confuzi, nu știu ce să facă. Să cedeze? Să riposteze? În marea de confuzie, un glonț pornește iadul. Cineva a tras, dar nu se știe cine. Poliția? Poporul? Ofițerii? Important este că un tânăr soldat este ucis, iar moartea lui stârnește calvarul.
Poporul ajunge în posesia armelor și atacă centrul securiștilor, care se luptă să iasă din clădirea plină de sângele colegilor. Unii reușesc să scape doar ca, ulterior, să fie strânși ca niște vite și aruncați într-un bazin, unde urmează să își petreacă cel puțin o lună din viață. Răniți și confuzi de ce se află acolo, de ce sunt deținuți, încearcă să caute vinovatul.
Soldații nu au ținut cont de nimic. Până și cea mai mică suspiciune te putea condamna. Astfel, în bazin au ajuns să se afle civili, tineri, securiști și ofițeri. După cum a clarificat și Giurgiu la final, toată lumea era speriată și nu știa ce să facă. Un tânăr a ajuns să fie închis după ce, oprit în trafic, soldații au găsit la el o hartă cu însemnări dubioase. Crezând că marcau viitoare atacuri, l-au săltat. De fapt, băiatul își luase recent permisul, iar semnele erau făcute de tatăl său, pentru a-l ajuta la condus, pentru că nu era familiarizat cu străzile Sibiului.
După multe conflicte și scene total paranoice, a început ancheta. Majoritatea oamenilor au fost găsiți nevinovați și eliberați. Totuși, ultimul deținut a fost eliberat abia în februarie 1990. Iar, cel mai sfâșietor și inexplicabil lucru, multe persoane care erau clar vinovate și toate dovezile erau în defavoarea lor… au scăpat. Ca prin miracol.
Citește și cronica filmului despre căutarea inginerului Dragomirescu
Azi prieteni, mâine…
După căderea comunismului, armata a luat partea poporului. Deși nu erau priviți cu ochi buni, mai ales după ce au împușcat oameni în timpul Revoluției, cei din armată erau răul mai mic. Iar în acele clipe de haos, țara avea nevoie de o forță care să restaureze ordinea. Colonelul Dragoman, deși nu cu mult timp în urmă era prieten cu mulți dintre așa-zișii teroriști, a întors armele.
Aici intervine partea cea mai monstruoasă, probabil. Oameni care se cunoșteau, care erau prieteni, au ajuns să se împuște fără milă între ei. Fiind nevoie de un nou dușman comun, a apărut termenul de terorist, care devenea din ce în ce mai popular. Este evident că existau vinovați care trebuiau să plătească pentru ce făcuseră. Dar majoritatea presupușilor teroriști nu greșiseră cu nimic. Erau doar țapi ispășitori.
În perioada respectivă, mass media publica multe articole referitoare la așa-zisele atentate teroriste. Multe erau primite de la autori anonimi, publicate ca să hrănească setea poporului. Astfel, a apărut un articol despre un presupus terorist care, legat de mâini și picioare, spunea că vrea să omoare copii și oameni pentru Ceaușescu. Întâmplarea face ca acesta să fie din împrejurimile Darabanului. Regizorul a încercat să dea de el, ca să își dea seama cât din articol era adevărat și cât nu, dar fără succes.
A meritat?
Fiind dintr-o generație care nu a prins vremea dictatorului, m-am bucurat să aflu mai multe despre marea revoluție care, în teorie, ar fi trebuit să aducă libertate. Nu auzisem până acum de ce s-a întâmplat la Sibiu. Am rămas cu un gust amar și multe semne de întrebare după film. Cu aceleași sentimente a rămas și Ionuț Caras (Nicu Silivas în film), care a fost prezent la proiecție.
Pot să înțeleg haosul și confuzia acelei perioade. Dar mi se pare meschin ce s-a întâmplat și că abia dacă s-a vorbit despre aceste evenimente. Nu pot să concep cum ai putea să închizi sute de oameni într-un bazin, timp de câteva săptămâni. Oameni răniți, aflați în condiții grave, care, cel mai probabil, nu greșiseră cu nimic.
Cei din armată au exagerat mult prin faptele lor mult prea violente, lucru pe care l-a admis chiar și unul dintre tinerii soldați, care stătea de gardă la bazin. Era prieten cu soldatul ucis de primul foc de armă. Acum, când se uită în urmă, înțelege cât de irațional au acționat, dar în momentele respective, toți erau conduși de frică, confuzie, paranoie.
Văzând cât de meschine au fost acele zile, în toată țara, dar mai ales în Sibiu, și privind la prezent, parcă îți vine să te dai cu capul de pereți. Lucrurile nu au evoluat mult de atunci. Țara nu este într-o situație strălucită. Dar cred că o ducem mai bine decât am fi făcut-o dacă am fi continuat în comunism. Faptul că atât de mulți oameni și-au sacrificat viața pentru țara lor, pentru familiile lor, doar ca la conducere să apară, ulterior, tot foști securiști sau rude ale acestora mi se pare, însă, sfâșietor.
Trucuri vechi, câini tineri
La finalul filmului, am petrecut o oră alături de Tudor Giurgiu și Ionuț Caras, care ne-au oferit mai multe informații despre evenimente și film. Ionuț nu a ezitat să spună că filmul îi dă mereu un sentiment de angoasă, că nu i se pare că s-a schimbat nimic de atunci, iar ce s-a schimbat nu e foarte semnificativ.
Giurgiu ne-a povestit despre discuțiile cu persoane contemporane evenimentului tulburător. Surprinzător, deși se aștepta ca tinerii din vremea respectivă să își aducă aminte cel mai bine acele momente, s-a înșelat. Majoritatea par să își fi șters din minte tot ce au putut, rămânând doar cu mirosurile și senzațiile din acele momente devastatoare.
Citește și cronica filmului despre cazul inginerului Ursu
La o proiecție din Sibiu, a avut în public o femeie care era asistentă medicală în acea perioadă. Îi era frică să vadă filmul, crezând că o să îi aducă aminte de ceva ce a încercat să îngroape adânc în mintea ei. La final i-a mulțumit regizorului că nu a arătat tot (în principiu pentru că ar fi fost prea horror și ar fi avut nevoie de mult mai mult sânge și recuzită). Doamna a fost nevoită să îi îngrijească pe răniții acelei vremi, și spune că au fost cele mai groaznice momente din viața ei.
Întrebat care au fost cele mai dificile scene de regizat, Giurgiu a zis fără să stea pe gânduri că momentul din bazin, când deținuții încercau să își dea seama cina a tras, a fost cea mai provocatoare scenă. Le-a luat o zi să o filmeze. Avea nevoie de un anumit dinamism, de un ritm alert, atât al discuției cât și al camerei, care a fost greu de gestionat. Dar, în cele din urmă, au izbândit.
Această discuție m-a ajutat enorm, căci aveam nevoie de mai multe clarificări. Totuși, a și pus sare pe rană, căci mulți vinovați ai vremii, care se cunosc, se află în libertate și nu au primit niciun fel de pedeapsă.
Libertate este un film greu de digerat, dar care mi se pare foarte important. Îți dă multe de rumegat și, mai ales pentru generațiile tinere, mi se pare important să aflăm ororile unei perioade care ne-a permis, printre altele, să mâncăm portocale tot anul, nu doar de Crăciun. Dar oare e de ajuns ce am primit la schimb pentru atâta vărsare de sânge?
Cronică de film de Diana Hîncu, jurnalistă AIVImedia.hub
Editare și corectură de coordonatorii platformei
WordPress de Iulia Dromereschi
