În perioada 18-25 iunie, voluntarii noștri sunt prezenți la TIFF .21 și scriu despre filmele pe care le văd, dar și despre experiența TIFFească. Pentru două dintre ei este prima dată când iau contact cu festivalul. Pentru toți este prima acreditare media pe care o dobândesc la un festival de această amploare.
Pseudo-documentarul regizat de Michelangelo Frammartino, inspirat din fapte reale, ne duce în Italia anilor ‘60 pentru a fi martorii unei descoperiri inedite. Fără o direcție narativă, personaje principale și un minimum de dialog, Grota (Il bucco) este o călătorie tăcută, meditativă și impresionantă despre natură, explorare și emoțiile unei descoperiri.
Filmul cronică prezintă descoperirea grotei Bifurto, din peștera Pollino, Calabria, în sudul Italiei. Acțiunea are loc în 1961 și îi are în plin plan pe speologii care au făcut această descoperire. Pas cu pas, asistăm și observăm, alături de ei și de localnici, la dezvăluirea acestui impresionant „monument” al naturii.
Italia în cadre
Primul aspect pe care îl putem observa este frumusețea fiecărui cadru filmat, atât din oraș, cât și din zonele sălbatice din apropierea grotei. Frammartino profită de fiecare cadru pentru a ne apropia cât mai mult de esența sălbatică a zonei în care a avut loc descoperirea. Totodată, fiecare cadru durează uneori până la două minute, permițând publicului să „intre” în moment. Mai mult, modul în care sunt filmate casele, pereții și chiar peștera le transformă în adevărate „rame” în care acțiunea filmului se desfășoară.
O meditație lungă cât un film
După cum am menționat mai sus, filmul nu are protagoniști, antagoniști sau personaje secundare. Nici o poveste sau un conflict, iar dialog este foarte puțin și are loc între personaje în depărtare, ceea ce face imposibilă ascultarea. Astfel, filmul nu este nici documentar, pentru că nu este adus vreun element al descoperirii în prim plan. Ceea ce rămâne o experiență tăcută, solemnă al cărui nucleu îl reprezintă grota care urmează să fie descoperită.
Într-un mod interesant, chiar acest gol invită publicul să-l umple și oferă o libertate în ceea ce privește interpretarea lui. Faptul că nimeni nu vorbește direct în cameră poate fi interpretat ca un gest al filmului prin care ne spune că nu avem nevoie de alții pentru a interpreta ce vedem.
Ce înseamnă o descoperire?
Dacă filmul nu prezintă o poveste, asta nu înseamnă că nu putem observa mesajele pe care le transmite sau le expune, pentru a fi observate de public. Cel mai puternic mesaj de acest tip este chiar semnificația descoperirii. Pentru localnici, peisajul sălbatic cu toată frumusețea ei devine un element banal și mundan. Putem observa chiar din faptul că stau în mare parte a timpului în fața unor televizoare vechi, mici și se uită la programe străine. Speologii, în schimb, sunt cei care tratează descoperirea cu atenția cuvenită.
În același mod, filmul trasează o paralelă între descoperire și moartea unui cioban. Asemeni grotei uitate de timp, ciobanul bătrân care urmărește descoperirea se îmbolnăvește și pe parcurs se pierde tot mai mult. În același timp, grota este explorată până la capăt, deși localnicii sunt complet indiferenți atât de cioban, cât și de tezaurul lor natural. Totodată ne simțin mai aproape de speologi deoarece în marea majoritate a timpului filmul îi urmărește pe ei și vedem toți pașii, toate tehnicile, greutățiile și finalul expediției lor.
Cu toate elementele sale unice, nu pot recomanda filmul pentru toată lumea. Frumustețea peisajelor, a cadrelor și experiența meditativă a descoperirii scot filmul în evidență. Pentru cei care se așteaptă la un format clasic, experiența poate lăsa de dorit.
Un articol scris de Cristian Radu (departamentul #cinematics)
Editat de Radu Eremia
Corectat de Iulia Dromereschi
Layout Diana Hîncu