Fascinația pentru timp și pentru memorie ne umple de multe ori gândurile. Aceasta a fost motorul principal care a umplut sala de la Cinema Victoria din Timișoara, în deschiderea Taifas Festival.
Întrebarea principală pusă de pelicula lui Kyros Papavassiliou este următoarea: Este mai suportabil să nu știi nimic despre viitorul tău, sau să știi anumite evenimente din viață, inclusiv despre propria moarte, dar să nu ai habar cum s-a ajuns acolo?
Am intrat în sala de proiecții așteptând un film experimental și experimentalist, care nu aduce explicații despre principalul său mecanism, și anume călătoria arbitrară în timp. Într-un timp pur cronologic, ieri este înaintea lui azi, calendaristic vorbind. În Embryo Larva Butterfly, ieri poate să fie cu 20 de ani în viitor față de azi, ceea ce face ca multe lucruri să-și piardă însemnătatea.
Cuplurile se destramă pentru că știu oricum că asta se va întâmpla la un moment dat. Copiii înșiși devin niște „fenomene reversibile” – am ales o sintagmă chiar mai puțin cinică decât ceea ce propun, de fapt, două personaje din film.
Nu mai există niciun tabu
Discursul despre moarte este lejer. Își pierde greutatea și caracterul anxiogen din timpul „nostru” liniar, unde cuvântul „moarte” abia dacă se pronunță. În primele scene din Embryo Larva Butterfly, protagonista, Penelope, vorbește cu mama ei despre ziua precedentă.
„-Ieri ai fost moartă.”
„-Da.”
Aceasta a fost discuția celor două. Ceva cu totul inimaginabil în timpul nostru. Ca să nu mai spunem imposibil. Logica Timpului Arbitrar permite depăşirea tuturor limitelor emoţionale şi lingvistice. Penelope se mărită cu Isidoros, care își știe ziua morții și că aceasta va veni mai devreme decât pentru alții. Isidoros consideră fiecare zi în care este mort o zi pierdută. Ceea ce contrastează cu timpul liniar, în care toate zilele trăite sunt pline, dar lor le urmează o întreagă eternitate de pierdut.
Mai multe despre Festival și filme, aici
Distopia își are toposul aici?
În afara elementelor de ordin filosofic, scenariul are un exoschelet distopic. Ministerul Timpului Pierdut este o instituție care determină trecerile din Timpul Liniar în cel Arbitrar și viceversa. Pare că o anumită regiune a lumii este supusă unui timp care se schimbă arbitrar, în vreme ce regiunile privilegiate beneficiază de o curgere liniară a timpului. Și, deci, de neștiința zilei divorțului sau a morții.
Timpul Liniar promite ignoranță și uitare. Este o Lethe în care doar cei puternici și doritori se pot scălda. Este un Şangri-La promis doar celor mai plini de voinţă, dar şi de resurse fizice şi financiare.
Acest mesaj puternic este întrucâtva obturat de elementele distopice. Există mai multe replici pur expozitive cu privire la funcțiile Ministerului, la condițiile în care cineva poate să meargă în Timpul Liniar și la amenzile pe care cetățenii Timpului Arbitrar le plătesc pentru încălcarea regulilor. Așadar, un film „de idei” care îndeamnă la meditație riscă să se piardă în procedura și în rigorile unui science fiction. Un tip de SF care nu știe cât de hard sau de soft să fie din punct de vedere al construcției universului și al științei.
Puterea imaginii
Filmul strălucește prin prisma imaginii. Pierderea în timp creează o adevărată estetică a deconectării și a uitării. Inclusiv momentele intime dintre Penelope și Isidoros sunt lipsite parțial de corporalitate. Isidoros rămâne în moment, în timp ce Penelope se ridică și pleacă. El este transparent și greu recognoscibil, ca o amintire. Ea este mundană atunci când se îmbracă și se avântă spre cotidian.
Mințile celor din Timpul Arbitrar nu sunt pregătite să cunoască disoluția. În consecință, se deconectează, unii de alții. În cazul lui Aris, fratele Penelopei, unii de ei înșiși.
Numai îmbrățișarea uitării și voința de a o lua complet de la capăt par să schimbe această paradigmă. Aceasta este promisiunea ultimei scene, care pare să facă și elementul distopic mai credibil. Scenă care amintește de un episod din Black Mirror: Hang the DJ, unul dintre puținele episoade cu o urmă de speranță.
Dacă îți place cum scriem, ne poți susține așa:
Detalii tehnice
Regia: Kyros Papavassiliou
Distribuția: Maria Apostolakea, Hristos Sougaris, Makis Papadimitriou, Stephania Sotiropoulou și Yiannis Niarros
Durata: 91 minute
Cronică redactată de Irina Balcu (departamentul #cinematics) în cadrul Festivalului Taifas
Editare de Rahela Ulici
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Briana Lupea