Am citit Tot ea, o biografie a actriței Meryl Streep (de Michael Shulman, Ed. Publica, 2016) pentru că voiam să stau puțin cu Meryl. Așa, ca și cum m-aș fi băgat neinvitată în cabina ei de machiaj. N-am început-o cu cine știe ce pretenții. Mă așteptam la o biografie clasică, cu povești de la Hollywood, nume mari, anecdote și inevitabilele elogii de genul „geniul incomparabil al unei actrițe monumentale”. Știți voi, lucruri care se pot digera ușor.
Doar că Tot ea e altfel. Nu te pune pe un piedestal împreună cu Meryl, sus printre nori, ci te trage în jos, la rădăcini. Îți povestește despre o femeie pe care n-ai cunoscut-o. Mary înainte să fie Meryl. Și nu știu cum să explic asta, dar e o carte care se simte uneori chiar prea intimă. Ca și cum autorul ar fi tras cu urechea la niște conversații pe care nu sunt sigură că aveam voie să le aud.
Meryl Streep: o studentă ca oricare alta, dar nu chiar
Ca să îi spună povestea, Michael Schulman ne poartă pe coridoarele Yale-ului, printre repetiții obositoare de teatru, prin camere de cămin și festivaluri dedicate lui Shakespeare.
Avem ocazia s-o vedem pe Meryl în formare, o actriță tânără, idealistă, pasionată de scenă și cam sceptică față de ideea de „star de cinema”. (Ce ironie, nu?) Își vedea viața pe scenă, nu pe ecran. Asta se simte în fiecare rol pe care l-a jucat la început: o precizie aproape academică, o disciplină scenică desăvârșită, dar și o curiozitate constantă de a înțelege oamenii.
Ce mi-a plăcut foarte mult e cum a așezat-o Schulman pe Meryl în contextul epocii sale: feminismul în devenire, sexismul din școlile de teatru, colegii ei și mai ales mentorii și anturajul care i-au modelat parcursul. Adică nu doar „Meryl era genială”, ci și „uite ce se întâmpla în jurul ei și de ce a contat asta”.
Citește și despre Paul Newman și viața lui extraordinară!
Și pentru că vorbim despre o perioadă oarecum istorică, trebuie să spun că un alt deliciu al cărții e galeria de oameni care au gravitat în jurul lui Meryl în acele vremuri. De la profesori stranii și colegi talentați (Sigourney!), până la mentori precum Joseph Papp, toți sunt descriși cu atenție și cu un pic de umor.
Mai mult, Schulman chiar reușește să creeze momente amuzante, poate involuntar, cu tot felul de detalii: cum era Meryl în liceu, cum se poziționa în raport cu celelalte fete, ce roluri i se dădeau și cum le transforma ea, dându-le ceva din personalitatea ei. Era clar că avea altă viziune, dar nu făcea caz de asta.
Iar relațiile – profesionale, personale – sunt prezentate fără sirop, dar cu respect. Cazale e tratat ca un om cu toate bunele, relele și dramele lui, nu doar ca „iubitul lui Meryl”. Hoffman? Ei bine, el n-o să mai fie „simpaticul din Rain Man” după ce citești finalul, și pe bună dreptate. Dar trecem peste. Hoffman lasă un gust amar, dar nu despre el e vorba aici.
Tot ea… e scris ca un roman, nu ca un articol de Wikipedia
Unul dintre cele mai neașteptate lucruri la cartea asta a fost felul în care e scrisă. Nu e genul de biografie unde autorul îți toarnă locuri, cifre, interviuri și nume ca dintr-o bază de date. Tot ea… se citește ca o poveste. Ca o bucată de ficțiune bine lucrată, în care ajungi să te atașezi de personaje, să le înțelegi contradicțiile, să le anticipezi deciziile și totuși să fii surprins de ele.
Stilul lui Schulman are ceva hipnotic – e cald și viu. Îți dă senzația că ești acolo, cu Meryl, în sala de repetiții, în camera de cămin, pe străzile New Yorkului. Uneori uiți că e real și, când îți aduci aminte că e, de fapt, viața unei persoane pe care ai văzut-o, despre care știi, te lovește cu atât mai tare. Pentru că nu e doar o colecție de fapte, e o construcție bazată pe tehnici narative și impact emoțional.
Ce nu mi-a plăcut (dar nu mă supăr tare) la Tot ea…
Hai să zic și partea mai puțin wow a cărții. Biografia are momente în care pare că se abate cam mult de la subiect. De câteva ori m-am trezit întrebându-mă: „Și Meryl unde e pe pagina asta?”. Unii oameni din jurul ei primesc un tratament mai amplu decât e nevoie. (Nu-mi trebuie trei generații din familia Cazale, mulțumesc, chiar dacă povestea lui John și a lui Meryl îți frânge inima).
Structura pe capitole cu numele personajelor e simpatică, dar și restrictivă. Și, sincer, am simțit lipsa unei voci interioare a lui Meryl. Cartea e bine documentată, dar nu prea avem momente de reflecție autentică din partea ei, ceea ce lasă un gol. M-am tot întrebat: „Dar ea? Ea ce zice despre toate lucrurile astea?” Poate într-o zi Meryl își va scrie singură autobiografia și o să ne spună. Eu sigur o s-o citesc.
Un alt lucru care m-a lăsat un pic pe gânduri e unde se oprește cartea: la Kramer vs. Kramer. Și da, înțeleg de ce. E momentul când o actriță pe nume Mary devine the Meryl Streep în ochii publicului. Prima validare masivă. Dar, sincer, mie mi se pare că de acolo începe adevărata ei poveste. Cum ziceam, poate o să o scrie ea însăși cândva.
Citește și „Robin Williams” – Un actor de comedie cu multe drame personale
Ce cred eu – și e posibil să fiu singura care crede asta, nicio supărare – e că Meryl de după Kramer nu mai e doar o actriță, ci devine un soi de forță a naturii. De atunci încoace, a trecut de la un rol la altul cu o naturalețe dezarmantă, dar și cu o intensitate care sfidează orice clișeu. Se metamorfozează, pur și simplu.
Când am văzut-o în sezonul trei din Only Murders in the Building, am rămas cu gura căscată. Meryl Streep să joace rolul unei actrițe lipsite de succes, a unei femei de vârsta a treia, nesigură pe ea și pe talentul ei, cu un suflet mare, naivă, împiedicată, cam îngălată, urmărită de ghinion, care este descoperită de un producător când mai are un pic și iese la pensie? Cât de meta să fii? Scena ei de audiție m-a făcut să-mi țin respirația, și e serial de comedie, nu Shakespeare. Dacă o vezi în Only Murders după ce o vezi în The Devil Wears Prada, începi să te gândești că femeia asta nu joacă roluri, ci transformă realitatea.
Ei bine, aș fi vrut să găsesc în carte o viziune mai amplă asupra acestei versatilități. Pentru că, deși volumul vorbește despre formare, ai tot timpul senzația că Meryl a fost, de fapt, într-o continuă reinventare. În fine. Înțelegeți voi.
De ce merită să citești Tot ea…
Pentru că nu e doar despre o actriță. E despre ce înseamnă să fii tânăr și să nu știi sigur dacă ești bun în profesia aleasă, dar să încerci oricum. E despre cum se formează vocile mari în medii mici, prin repetiții, greșeli, profesori obositori și iubiri care te frâng.
Și pentru că, uneori, ai nevoie să citești despre oameni care și-au urmat intuiția până la capăt. Care nu au așteptat să le spună altcineva că sunt „pregătiți”, ci au riscat.
Dacă îți plac materialele noastre
Meryl n-a fost niciodată un „produs” al Hollywoodului. A fost o explozie controlată de muncă, talent nativ, curiozitate, disciplină și empatie. Și cartea asta – chiar dacă se oprește prea devreme – te face să înțelegi și de ce a fost posibil ca Meryl să devină ceea ce este acum.
Dacă vreți o biografie care să nu vă plictisească, dar să vă dea de gândit, sau dacă aveți o slăbiciune pentru actori, pentru culisele teatrului și pentru povești spuse cu migală, atunci vă recomand volumul. Dacă vi se pare că Meryl e mai mult decât o legendă, atunci Tot ea… o să vă placă mai mult ca sigur.
Cronică de Andreea Sterea
(dept. #cărticeală)
Editat de Sorina Sfreja-Nemeș
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Andreea Sterea
