„Orașul de hârtie” s-a lansat în 2021, la 76 de ani de la bombardamentele americane asupra estului orașului Tokyo. Un eveniment fără precedent, care a lăsat în urma sa răni adânci și multe regrete. O poveste impresionantă, care a adus proiecția în top trei pe lista mea de filme preferate.
Încă din deschiderea filmului, îți poți face o idee despre va fi vorba. Documentarul prezintă poveștile mai multor locuitori ai orașului Tokyo, care au fost victimele raidului american din 10 martie 1945. Liderii japonezi au luat o decizie reprobabilă, cu impact peste generații. Astfel, am aflat că pierderile umane au lăsat cicatrici, chiar și după decenii întregi de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Mărturii ale supraviețuitorilor
Hiroshi Hoshino, unul dintre supraviețuitori, ne spune că avea doar 14 ani când s-a petrecut evenimentul nefericit. A fost nevoit să îngroape sute de cadavre, printre care se aflau și rudele cele mai apropiate. Cel mai trist moment care i-a rămas întipărit în minte a fost când trebuia să scoată trupurile neînsuflețite din unul dintre râurile metropolei, cu un instrument care avea forma unei coase.
AIVImedia.hub trimite, în perioada 19-28 august, o capsulă redacțională la Râșnov, pentru a transmite din exuberanța și emoția festivalului, prin materiale scrise și intervenții în direct. Alături de ce vom scrie despre festival, îndrăznim să încropim și un al treilea Picționar, bazat pe termeni folosiți în regiune.
Puteți să ne susțineți cumpărându-ne cafele virtuale aici!
Michiko Kiyooka, o altă protagonistă a filmului, avea 21 de ani la momentul catastrofal. Și-a pierdut tatăl și sora mai mare, în încercarea de a scăpa din râul înghețat Sumida, unde se ascunseseră de furia bombardamentelor. Trupurile celor doi membri ai familiei au fost găsite după trei zile. Ca urmare, ea a creat încă din 1965 diverse asociații care să ajute victimele rămase în viață. Acestea sunt doar câteva din relatările ce apar în film.
Citește și despre atelierele pe care le-am desfășurat în cadrul festivalului, aici
Mișcarea pornită în numele victimelor
Mulți bătrâni din Tokyo au pornit o mișcare de comemorare a victimelor. În film se observă nevoia cetățenilor vârstnici de a pune sub semnul întrebării decizii politice ale guvernului imperial de la acea vreme. De altfel, nici în zilele noastre guvernanții japonezi nu își recunosc partea de vină în contextul atrocităților care s-au produs.Ei bagatelizează discursul bătrânilor, spunând că singurul inamic e reprezentat de SUA, țara care ar trebui să fie trasă la răspundere. Cred însă că, în conflictele militare, vina o au ambele tabere. Acestea decid să pună interesele economice și teritoriale mai presus decât viața propriilor cetățeni.
(…) se observă nevoia cetățenilor vârstnici de a pune sub semnul întrebării alegerile politice ale guvernului imperial de la acea vreme” (Michiko Kiyooka)
Reconstruirea unei alte vieți
Deși Tokyo a suferit pierderi groaznice, cetățenii rămași au reușit să reconstruiască orașul din ruine. Au luat viața de la capăt și au mers înainte, cu speranța că sufletele fraților și surorilor nu au fost irosite. În film apar secvențe cu mormântul victimelor care au fost incinerate. În fiecare zi, vezi cel puțin un grup de 20-30 de oameni care se duc să-și amintească momentele păstrate cu sfințenie, petrecute alături de cei pe care i-au iubit. Este o capodoperă cinematografică, care merită un premiu de documentare a subiectului, pentru regizorul Adrian Francis.
Clar n-am să uit fețele bătrânilor, care nu au vărsat nicio lacrimă pe tot parcursul filmului. Nu credeam că e posibil să rămâi puternic, chiar și după atâtea dezastre. În încheierea acestei cronici vă las cu un citat din film, care spune mai multe decât pot eu să exprim aici:
Linia dintre viață și moarte e subțire ca o hârtie” – Michiko Kiyooka, supraviețuitoare a bombardamentelor
O cronică scrisă de Cori Georgescu (departamentul #cinematics)
Editare: Radu Eremia
Corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Georgiana Cilian