Piesa „Ale mele” FOTO Facebook Reactor
Piesa „Ale mele” FOTO Facebook Reactor

TEATRU | Pasăre în zbor cu aripile frânte

Știți starea aceea de confuzie, haos și pierdere care apare atunci când îți dai seama brusc că timpul trece și oamenii se schimbă, iar nimic nu mai e așa cum ar trebui să fie? De parcă stăteai în picioare pe un covor și deodată cineva îl trage de sub tine, dezechilibrându-te. Ei bine, eu am avut șansa de a vedea un spectacol care explorează exact acest sentiment.

Uneori ai nevoie de un nou început. Ai nevoie să te oprești, să spui nu, să cobori din caruselul care se rotește continuu și care se numește viață. Toți am avut situații din care voiam să ieșim, dar nu puteam, pentru că era mult prea greu să o facem. Iar dacă ne-ar fi întrebat cineva de ce rămânem acolo, iam fi înșirat o serie de motive filosofice care erau multe la număr și nu spuneau nimic.

De fapt, e greu să pleci. Mereu e greu să pleci. 

Pe 24 octombrie, la REACTOR – care devine, ușor, unul dintre locurile mele preferate din orașul ăsta mare care e Clujul – s-a jucat Ale mele, un spectacol scris de Mădălina Stoica în cadrul proiectului de rezidențe Drama 5, și regizat de Raul Coldea, pe care l-am cunoscut vara asta și despre care pot spune cu sinceritate că e unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit până acum. Mereu mi-am spus că scopul artei este să te facă să simți ceva, orice: de la disconfort la liniște, de la bucurie la tristețe, de la pace la furie. Iar acest spectacol m-a făcut să simt o mulțime de lucruri.

Piesa „Ale mele” FOTO Facebook REACTOR
FOTO Facebook REACTOR

Lumini pâlpâind: acum galben, acum gri, acum gri, acum galben. Un miros ușor acrișor de chibrituri arse pe jumătate care îmbâcsește aerul. Sunete stranii în fundal. Ce e asta: o cutie sau o capcană? Până la final, mi-am găsit răspunsul. Erau, de fapt, ambele. I-am întâlnit pe David și pe Ana, doi copii care încearcă să fie adulți, care sunt forțați, de fapt, să devină adulți, să fie ceva ce nu sunt pentru că nu au capacitatea emoțională încă. L-am cunoscut pe Mărțișor, fantoma motanului care fusese călcat de o mașină într-un eveniment care nu ne este cunoscut nouă, spectatorilor. Dar Ana se comportă cu el de parcă ar fi încă viu, de parcă l-ar vedea încă viu.

Cât de mult pot evenimentele traumatice din copilărie să ne controleze viața? Luni, ani, decenii? Ana și David își cară pe umeri propriile fantome. 

Asistăm la un ritual care necesită apă, chibrituri și alcool. Așa cum îi explică Ana lui David, e nevoie de cele patru elemente fundamentale ca vraja să funcționeze: apă, pământ, foc și aer. Vedem cum, încet-încet, relația celor doi frați se schimbă dintr-una tipică în ceva care seamănă mai mult cu o umbră deformată a sa. Iar lumea pare să se întoarcă pe dos. Dragostea se transformă în codependență. O simplă nevoie umană de a fi în preajma unei alte persoane capătă forme distorsionate precum reflexiile ce vin dintr-o oglindă spartă. 

 

Au fost multe momente intense, punctate superb de trei ,,umbre’’ care completau tabloul scenic prin sunet, mișcare și dinamică. Această coregrafie a lor a reușit să crească sentimentul de anticipație pe care l-am avut pe tot parcursul spectacolului și să mă ancoreze perfect în atmosfera ce se voia transmisă: câteodată de pierdere, câteodată de regăsire și câteodată de haos. 

Doi frați care strigă unul la celălalt că își doresc să moară

Mi-a plăcut finalul care nu a venit brusc, ci treptat. Care și-a luat timp să vină. Cumva, simțeai de la început cum avea să se termine totul. E greu să pleci, nu-i așa? Însă în marea majoritate a timpului, devine mai greu să rămâi. Nu mai merită să o faci. Țipete și oameni care strigă. Doi frați care strigă unul la celălalt că își doresc să moară. Când, de fapt, e ultimul lucru pe care îl vor. Cât de multe ești dispus să sacrifici pentru a nu trebui să dai ochii cu singurătatea? Și până când? Ana îi spune lui David că ar trebui să plece, iar el pleacă.

Spectacolul mi-a adus aminte cât de stranie și incredibilă e natura umană. Modul cum percepem intimitatea și vulnerabilitatea, cum ne uităm la iubire și cum o simțim chiar și atunci când nu mai avem nimic altceva. Și poate, mai important ca toate, cum putem face actul plecării să pară atât de sfâșietor de simplu, când de fapt e unul dintre cele mai dificile. 

Vă las acum unul din momentele mele preferate, ceva ce mi-a rămas întipărit pe retină: note muzicale din ce în ce mai rapide, lumini care se schimbă de la o secundă la alta, un sentiment profund de prăbușire, iar în dreapta scenei un om îmbrăcat în negru care își deschide și închide ritmic brațele. Mie mi-a părut a pasăre în zbor cu aripile frânte. Am luat gândul ăsta paradoxal cu mine acasă și l-am pus la păstrare.

Mai poate o pasăre cu aripile frânte să zboare? Aud vocea Anei spunând ,,Eu vreau să mă găsesc pe mine”. Și mă gândesc că poate da. 


Cronică de Teodora Dumitroaea (departament #creativ)

Editare: Radu Eremia

Corectură & layout: Iulia Dromereschi

Fotografii și promo de pe pagina de Facebook REACTOR

Seria de spectacole Drama 5 de anul acesta este acoperită de Teodora aici:
1
Teodora Dumitroaea
Mereu mi-au plăcut poveștile. Și mereu mi-au plăcut oamenii. Iar când legi oamenii de povești, ajungi la viață, la comunitate, la ideea de a primi și de a oferi.