Mă numesc Teodora și sunt o adolescentă cu capul în nori, care citește orice îi pică în mână (chiar și ambalajele prăjiturilor!). După atât de multe cărți Fantasy, îmi era dor de o carte Thriller bună. La recomandarea mamei, am început Acolo unde cântă racii, curioasă și cu speranța că o să-mi placă. Am văzut-o pe internet de câteva ori, dar niciodată nu am fost îndeajuns de curioasă încât să mă interesez de subiectul pe care îl abordează. „Dacă cineva înțelege singurătatea, atunci aceea este luna.”
Toată lumea din Barkley Cove o știe pe Fata Mlaștinii, o tânără ciudată, care trăiește singură într-o baracă aflată la kilometri întregi de civilizație. Așa că, atunci când Chase Andrews este găsit mort, toată lumea o bănuiește pe ea.
Dar Kya nu este așa de sălbatică cum cred toți. Părăsită la o vârstă fragedă, a fost nevoită să se descurce ca să poată supraviețui. Natura o învață lecții de viață care o vor ajuta pe parcurs. Chiar dacă pescărușii sunt prietenii ei, iar vietățile din baltă îi ocupă timpul, nevoia de a vorbi cu o persoană este mai puternică decât și-ar putea imagina.
Atunci când face cunoștință cu doi tineri, Kya crede că totul o să fie bine, că nu va mai fi părăsită de nimeni. Din păcate, viața nu este așa de frumoasă cum pare.
Comportament lipsit de logică ce încearcă să umple un pustiu care n-avea cum să fie umplut. Cât de mult vrei să lași de la tine ca să înfrângi singurătatea?”
Acum, haideți să vedem ce are povestea asta:
📖 Acțiune care se întâmplă în anii ´60? Bifat.
📖 O crimă misterioasă, care te lasă în suspans? Bifat.
📖 O poveste de dragoste? Bifat.
Mai bine zis, genul meu preferat de cărți. Păcat că nu se găsesc atât de multe…
Oricum ar fi, am început cartea cu îndoieli, chiar dacă mama a lăudat-o și deseori găsea un mod de a o introduce în discuție. Într-o zi, mi-am făcut curaj și am început-o. Și m-am îndrăgostit.
Povestea este axată pe mister, dar asta nu a împiedicat autoarea să introducă alte elemente importante. Se vorbește despre rasism și sexism, un lucru oribil care din păcate poate fi observat și în zilele noastre. Sunt multe scene care te întristează prin duritatea lor, mai ales când te-ai atașat de personajele tratate cu inferioritate. Măcar în prezent se fac lucruri pentru a opri această răutate, și tot mai multe persoane conștientizează cât de greșit este să judeci o persoană după culoarea pielii.
Și chiar în clipa aceea, vântul se înteți și mii de frunze de sicomor se desprinseră de pe crengi și porniră puhoi către cer. Frunzele toamnei nu cad, ci zboară. Nu se grăbesc deloc și plutesc alene – singura lor șansă de a se înălța.”
Nu știu cum și-au imaginat decorul celelalte persoane, dar pentru mine a fost ca într-un film retro. Doar că, în loc să îl văd pe un ecran, cu actori care poate nu mi se par potriviți pentru rol, l-am văzut în mintea mea, fix cum am vrut eu. Polițiști cu mustață în costume, radiouri cu antenă și telefoane cu fir. Perfecțiune, zic eu.
Cu siguranță, nu aș fi reușit să îmi imaginez totul atât de bine fără descrierile de o frumusețe aparte. Nici nu am vorbit de locul cel mai important al cărții: balta. Împânzită de pârâiașe cântătoare și plante luxuriante, plină de culoare și de viață. La un moment dat am vrut chiar să iau o foaie de hârtie și niște pensule ca să pictez mlaștina în nuanțe de portocaliu și roșu, cu soarele scufundându-se în mare.
Nu mai visa demult să zboare în înaltul cerului cu vulturii; poate că atunci când trebuie să scobești prin mâl ca să-ti găsești hrana, imaginația tinde să ajungă cu picioarele pe pământ.”
Acest spațiu a determinat caracterul Kyei, supranumită și Fata Mlaștinii. Am crescut împreună cu ea, observând cum de la o fată amărâtă ajunge la o femeie ce se poate descurca cu ușurință. M-a surprins comportamentul matur pe care îl avea la o vârstă fragedă. Muncea mult, iar mâncarea și banii erau aproape inexistenți în casa ei. Din nou, o dovadă că viața pe atunci nu era floare la ureche. Dacă privești așa, copilăria poate părea un lux de care nu toți aveau parte.
O admir pentru tot ce a făcut, pentru faptul că nu s-a lăsat doborâtă și a înfruntat viața cu îndârjire. La fel și Săltărețu’ și Mabel și celelalte femei. Au câștigat respectul meu prin bunătatea și puterea lor.
Cartea asta are un stil de scriere interesant. Acțiunea alternează între prezent și viitor, cititorii aflând pe parcurs detalii despre crimă și cum au decurs evenimentele. Mi-a plăcut mult cum s-a desfășurat ancheta, fiecare detaliu și mărturisire crescându-mi curiozitatea. Nu m-am gândit nici o clipă că persoana aia este criminalul. Am citit penultima pagină de vreo trei ori, nevenindu-mi a crede că așa se termină totul. Autoarea ne-a lăsat să așteptăm până la final, cu întrebarea „Dar cine e criminalul ?” apărând în minte iarăși și iarăși. Cu grație, aceasta ne-a trântit adevărul în față, într-un mod unic și artistic, aș putea spune.
Ochii lui erau întocmai cum fuseseră. Fețele se modifică, bătute de-ale vieții valuri, însă ochii rămân o fereastră către ce a fost; îl putea vedea acolo.”
Faceți-vă o favoare și citiți cartea asta. O recomand, deoarece îți încântă sufletul prin frumusețea descrierilor, iar misterul îți pune creierul la lucru, acesta formând teorii și presupuneri. Este și bine documentată, deci aveți posibilitatea de a învăța și înțelege anumite lucruri într-un mod relaxant și plăcut.
Teodora Ciubotaru este elevă în clasa a zecea la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” (Suceava) și face parte din Departamentul #carticeala. Îi puteți urmări contul de bookstagram aici. Fotografia cover este preluată dintr-un articol publicat pe WDEF.