Puțini muzicieni au reușit să influențeze atât de puternic cultura rockului psihedelic și, în același timp, să rămână atât de misterioși precum Syd Barrett. Fondator, mintea și sufletul creativ al trupei Pink Floyd, Barrett a fost sursa principală de inspirație pentru primele lor materiale. Le-a insuflat o combinație de fantezie, absurd și sensibilitate poetică.
Numele său real era Roger Keith Barrett. A fost al cincilea copil al familiei, tatăl său fiind un patolog de renume, iar mama sa, casnică.
Începuturi
Porecla Syd a căpătat-o pe la 14 ani, inspirată de numele unui vechi contrabasist de jazz din Cambridge, Sid „the Beat” Barrett. Și-a schimbat singur numele ca să se desprindă de celălalt. După altă poveste, la 13 ani, colegii de școală i-au spus Syd când s-a prezentat la o serbare a cercetașilor, la Abington, purtând o șapcă plată în loc de bereta regulamentară. „Syd” suna ca un nume de băiat din clasa muncitoare. Acasă era Roger sau Rog.
Ani la rând, a trăit între aceste două nume, un schimb de măști sau de pălarii, exact ca într-un teatru absurd al lui Beckett. Godot era el însuși, așteptându-se pe sine și nevenind niciodată. Roger și Syd erau doua oglinzi care refuzau să se suprapună. În fața prietenilor, Syd părea ironic, un poet englez din secolul 19, boem și romantic. Acasă, Rog rămănea tăcut, protejat de zidurile familiei. Numele deveniseră personaje într-o piesă fără sfârșit, unul împingându-l pe celălalt, ca într-un dans obosit, unde niciunul nu reușea să câștige. Și poate tocmai acolo, în acea fisură dintre cine era și cine trebuia să fie, s-a născut magia lui, dar și prăpastia.
Anglia anilor ’60 și cum a renăscut arta
Înainte de a ajunge la Syd Barrett și The Madcap Laughs, merită să aruncăm o privire asupra Angliei din anii ’60. Era vremea cluburilor underground, a experimentelor cu LSD, a modei vibrante, a literaturii lui Huxley și a artei pop, un fundal fără de care povestea lui Barrett nu ar avea același sens.
La începutul anilor ’60, Anglia respira încă aerul auster al perioadei postbelice, și în câțiva ani s-a transformat în epicentrul unei revoluții culturale fără precedent. Londra, cu străzile ei aglomerate din Soho și atelierele boeme din Chelsea, devenise locul unde artiști, muzicieni și tineri neliniștiți veneau să caute forme noi de libertate și expresie. „Swinging London”, cum o numea presa internațională, era un spectacol de culori și idei. Moda extravagantă a lui Mary Quant și minijupele care sfidau convențiile, arta pop a lui Peter Blake și Richard Hamilton, cluburile pline de fum și energie, toate acestea amestecau frivolul cu avangarda.
Cafenelele erau laboratoare improvizate unde poeți discutau cu pictori. În galerii, artiști vizuali se pierdeau în conversații nocturne cu muzicieni experimentali. Din această alchimie s-a născut o cultură nouă, în care totul părea posibil.
📌 Citește și: Cronică de teatru | (Înapoi acasă în blocul D12, scara A, cartierul ) „Dealul Florilor”
Catalizatorul schimbării
Dar adevăratul catalizator al schimbării avea să fie întâlnirea dintre artă și chimie. LSD-ul, sintetizat cu două decenii mai devreme și ajuns pe căi clandestine în Marea Britanie, devenise în scurt timp simbolul unei generații care voia să exploreze nu doar lumea din afară, ci și cea dinăuntru. Reviste underground precum International Times și Oz circulau din mână în mână, promovând idei libertariene, pacifiste și psihedelice. Acolo, muzica, arta vizuală și experiențele halucinogene se topeau într-o singură realitate fluidă, în care granițele dintre individ și colectiv, dintre vis și trezie, păreau să se destrame.
În mijlocul acestei efervescențe londoneze, un tânăr cu părul ciufulit și ochii mereu pierduți într-un alt univers își căuta locul. Syd Barrett ajunsese la Londra pentru a studia arta la Camberwell, dar pânzele lui păreau deja prea mici pentru ce avea în minte. Împreună cu Roger Waters, Rick Wright și Nick Mason, a început să repete în subsoluri și în camere înguste, experimentând cu sunete distorsionate, cu ecouri și efecte improvizate. Așa s-a născut Pink Floyd.
S-a inspirat din Hilaire Belloc pentru ritm și ironie, din Graham Greene pentru melancolie și din Lewis Carroll pentru absurdul fermecător care îi hrănea imaginația.
Am înnebunit? Mă tem că da, dar permite-mi să-ți spun ceva, cei mai buni oameni sunt de obicei așa.”
Universul romantic al lui Syd și prima colaborare
Înainte ca numele Syd Barrett să ajungă sinonim cu genialitatea și nebunia, a existat un alt univers, un alt „rabbit hole” romantic știut de el. Nu era genul de băiat care să facă declarații de dragoste grandioase. Se urca în tren pe cealaltă parte pentru a vorbi cu o fată sau scria bilețele pe hârtie roz cu mesaje: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc, nu mă pot opri din a mă gândi la tine.” Picta felul în care râdeau partenerele sale. Era caracterizat drept un băiat cu ochi luminoși, mereu curios, care vorbea despre culori ca despre oameni. Dar, ca în cazul lui Mad Hatter, nu existau jumătăți de măsură: dacă era cu tine, te cuprindea cu totul. Dacă pleca, pleca definitiv.
Primele concerte au fost în cluburi precum UFO și Marquee, unde pe scenă Syd era aproape un medium, în cămașa hippie specifică, iar sunetele de pe Stratocasterul său păreau aerate datorită tehnicii de a pune un Zippo suficient de aproape de corzi. Cu primele concerte, a venit la modul accelerat și prima colaborare cu Norman Smith. Primul lor album, The Piper at the Gates of Dawn, a fost înregistrat chiar în studioul unde Beatles lucrau la Sgt. Pepper’s. Pentru Syd, era confirmarea că visul devenise realitate. Piesele timpurii, precum Arnold Layne, inspirată de un bărbat care fura haine de femei de pe sârmele de uscat, sau See Emily Play, visul unui copil prins între realitate și reverie, au devenit emblemele unei generații care învăța să respire libertatea.
Un cântec ca o autoironie
Numai că realitatea lui începea să se schimbe. În 1967, Pink Floyd au fost invitați să cânte în deschiderea concertelor lui Jimi Hendrix. Seară de seară, Syd îl urmărea fascinat, însă turneul a fost și momentul în care totul a început să se clatine. Oboseala, presiunea și drogurile, mai ales LSD-ul, îl făceau din ce în ce mai instabil. Observându-i frământarea, Hendrix i-ar fi spus că ar trebui să încetinească, să lase LSD-ul să respire fără el.
Avea momente când se ascundea de public, refuza să urce pe scenă, iar când urca, dezacorda chitara, cânta aceeași notă la nesfârșit și refuza să răspundă la interviuri. Presiunea faimei creștea. Într-un fel de protest, a scris Vegetable Man, un cântec ca o formă de autoironie amară, în care își diseca propria imagine de artist consumat de industrie:
Though I walk the streets with my plastic feet
With blue velvet trousers, makes me feel pink
There’s a kind of stink about blue velvet trousers
In my paisley shirt I look a jerk”
Ultimul strigăt
A fost strigătul unui om care nu se mai regăsea în propria creație, o radiografie sinceră a alienării. După acest moment, ruptura a devenit inevitabilă. Syd s-a retras treptat din trupă, iar prietenul său din copilărie, David Gilmour, a fost adus pentru a-l înlocui. Anii au trecut, iar Pink Floyd a continuat să crească, dar în fiecare piesă rămânea ceva din umbra lui Syd. În 1975, în timp ce lucrau la The Dark Side of the Moon și apoi la Wish You Were Here, trupa a compus Shine On You Crazy Diamond ca omagiu pentru el, pentru geniul pierdut care aprinsese scânteia de la început.
Într-o zi din timpul înregistrărilor, un bărbat solid, tuns zero, cu sprâncenele rase, a intrat în studio. Nimeni nu l-a recunoscut la început. Stătea tăcut, cu privirea goală. Au crezut că e un tehnician sau un vizitator rătăcit. A stat în picioare, tăcut, privind în jur, fără să spună nimic. Doar când s-a apropiat de mixer, David Gilmour a început să se uite mai atent. Roger Waters, palid, a scăpat o cutie de țigări din mână. „Doamne… e Syd.” Prietenul lor.
A ascultat piesa dedicată lui, a zâmbit vag și și apoi a plecat fără să spună nimic. Aceasta a fost ultima lor întâlnire cu el în context muzical. În studio a rămas doar amintirea prezenței sale și piesa-omagiu, Shine On You Crazy Diamond, cu câteva secunde din See Emily Play la final, ca un semn al începutului și a ceea ce au pierdut.
Pustnicie
După acea întâlnire din studio, Syd Barrett s-a retras complet din lumea muzicii. Nu a mai făcut concerte, nu a mai înregistrat, nu a mai participat la niciun eveniment public legat de Pink Floyd sau de altă trupă. S-a întors la Cambridge, orașul lui natal, și și-a construit o viață liniștită, aproape complet izolată. A renunțat la numele de Syd și a redevenit din nou Roger.
Roger trăia simplu, se plimba prin oraș, făcea cumpărături. Uneori desena sau picta acasă, dar evita pe cât posibil contactul cu oamenii. Prietenii vechi îl vizitau foarte rar, iar el păstra legătura cu foarte puțini dintre cei care l-au cunoscut înainte de retragere. Nu mai căuta atenție și nu mai dorea să fie implicat în industria muzicală.
În această perioadă a fost văzut de câteva ori la cumpărături sau pe străzi, purtând haine simple. Părea pierdut în gândurile lui. Cei care îl întâlneau povesteau că era politicos, dar distant, departe de energia și exuberanța care îl caracterizau când era pe scenă.
Reîntoarcerea în Cambridge
Roger nu a mai compus pentru public și nu a mai căutat succes sau recunoaștere. Viața lui a devenit de rutină, concentrată pe propriul spațiu și liniște.
Privind retrospectiv, parcursul lui Barrett a părut un contrast aproape mitic. Unii își croiau drum spre putere și faimă, unii erau ridicați la rang de eroi, în timp ce el a rămas captiv într-un univers propriu, fragil și strălucitor, dar de neatins. Drumul lui ne arată că poți străluci atât de puternic încât lumea să nu mai poată să te urmeze, și totuși să lași în urmă o lumină care continuă să inspire și să fascineze.
Syd Barrett a rămas un rabbit hole deschis și invizibil pentru lume. Este mai departe prezent în muzică, ca o invitație pentru oricine are curajul să pătrundă în universul lui. Acolo, banalul devine extraordinar și timpul nu mai contează.
Articol de Any Marin (#muzică)
Editare și layout de Anda Duțescu
Corectură de Iulia Dromereschi
