„Dealul florilor” este un spectacol realizat de REACTOR. Eu l-am văzut la Centrul Replika, în București. Spectacolul a fost co-finanțat de AFCN, de Ministerul Culturii și Consiliul Județean Cluj.
Când suntem tineri, ne este greu să privim în noi înșine, dar „Dealul florilor” fix asta ne obligă să facem: să analizăm toate procesele prin care trecem până ajungem adulți. Maturizarea este un parcurs greu, care pentru unii a însemnat fuga de propria persoană, plecarea din orașul natal sau moartea unei persoane dragi, pentru a le reuși „transformarea”.
Despre spectacol
„Dealul florilor” este un cartier ca oricare altul, din anii 2000, un cartier din care, nu credeai că aveai șansa să mai pleci. Odată născut aici, erai obligat să trăiești după regulile băiețilorlup și ale fetelorlicurici. Acest spectacol ne deschide perspective noi, anume că putem privi mai departe de cartier, putem visa sau chiar reuși. „Dealul florilor” este doar o etapă peste care trebuie să treci pentru a ajunge la nivelul următor.
De asemenea, ca pe orice loc mărginaș, îl poți simți ca pe o gaură neagră care te înghite, nu crezi ca poți vedea mai departe sau nici măcar nu îți pui această problemă. Dar viața are mai multe etape, iar Dealul Florilor este doar prima de trecut pentru Nepo, protagonista noastră.
Despre scenografie, muzică și costume
Scenografia este semnată de Mihai Păcurar. Privirea îți este furată de multitudinea de jaluzele care se preling în fața ta și sugerează viețile și persoanele care coexistă în acel bloc. După fiecare fereastră există o altă viață, care se întrepătrunde cu a ta, fără ca măcar să sesizezi. Aceste jaluzele au un aer familiar pentru că, probabil, ai avut măcar o mătușă care și le-a pus în casă. Pe oameni nu îi vedem deslușiți, personajelor le este frică să se arate în deplinătatea lor. Se ascund după ferestrele închise. Tot ce le este frică să-și spună o fac după aceste jaluzele – poate le este frică de publicul care ar putea reprezenta niște vecini, sau se ascund de ei înșiși.
De muzică se ocupă Marton Richárd Zoltán, care ne prezintă o amintire vie a anilor 2000, mai precis, a cum erau cluburile și ce se asculta în propriile noastre case: de la Gică Petrescu până la melodia din „Lanțul amintirilor”. Atmosfera este creată și de culorile folosite (Cătălin Filip): majoritatea neon, galben, verde sau albastru. Acestea definesc perfect suprarealismul sincronic.
Costumele au același scop, de a te aduce în acest univers, unde bunicii poartă ceva asemănător cu covoarele făcute la războiul de cusut, iar ochelarii bunicii cu niște ochi atașați pe ei arată cum va muri și că nu mai avea cum să mai înțeleagă schimbările lumii. Ea privește totul cu ochii generației anterioare.
Cine suntem noi cu adevărat?
Actorii sunt: Andrada Balea, Alexandra Caras, Ana-Maria Marin, Alina Mișoc, Victor Muntean, Mara Solomon, Tavi Voina. Băieții vor avea parte de o transformare: le crește păr pe piept. Sunt în pragul maturizării cu toții, la o vârstă la care nu te mai simți copil, dar nici adult pe deplin nu ești. Acest joc jovial prezintă o prăpastie imensă între acestea două. În ce ne putem transforma? În oameni sau în lupi. Cine suntem noi cu adevărat? Copiii părinților noștri sau doar o individualitate.
Consumul de droguri/ alcool este arătat ca un obicei practicat atât de tineri, cât și de unii adulți. Este o evadare din viața pe care nu vrem să o continuăm în acest cartier. Faptul că „noi doar vindem” nu ne scapă de responsabilitate, ne arată un mijloc de trai dintr-un oraș sărac, fără alte posibilități în rândul tinerilor care nu au experiență de muncă. Ne reamintește de diferența dintre legale și ilegale.
Temele și motivațiile
Regia lui Mark Cristopher Demeter pregătește tensiunea întâlnirii dintre băiețiilup și fetelelicurici. Întâlnirea este pusă sub semnul unei petreceri din blocul D12, din anii 2000, unde fetele și băieții aveau grupuri separate. Nu coexistau niciodată, iar această petrecere era pretext al unirii celor două „haite”, unde va avea loc transformarea băiețilorlup. Printre temele abordate de dramaturga Calița Nantu se numără și: migrația, moartea sau rezultatul patriarhatului negativ asupra băieților.
Migrația declanșează evenimentele spectacolului: dacă Nepo nu ar fi fost părăsită de mamă în casa bunicilor, nu ar mai fi existat această poveste. Perspectiva abordată față de acest fenomen este una salvatoare, viața este doar o călătorie din loc în loc, iar acum este rândul lui Nepo să „zboare” după propria ei transformare, așa cum a făcut-o și mama ei. Ea nu trebuie să se lege de cartier pentru bunicii ei și poate pleca ca să-și descopere scopul în viață oricând. Totul este o alegere în „Dealul florilor”: dacă pleci sau dacă. rămâi.
Moartea – firul roșu al spectacolului
„Acasă” pentru Nepo era bunica ei, iar acum nu mai are un „acasă”, așa că va pleca să-l caute. În acest spectacol, acasă este definit de cartier, comunitate și oamenii de lângă tine, nu de spațiul geografic în care te afli. Deci, acasă poate fi oriunde, de exemplu cu persoana iubită, cu care Nepo va alege să plece. Moartea este văzută la fel de optimist. Este doar un ciclu: când cineva trece de transformare, altcineva moare.
Moartea este piatra de temelie a spectacolului, care apare încă de la început. Reîntâlnirea bunicilor în Rai este doar o sărbătoare, în timp ce, pentru cei de acasă, e un motiv de doliu, dar și de reîntâlnire dintre Nepo și mama ei. Este momentul în care Nepo decide că e timpul să plece. Astfel, acest ciclu e doar o continuă transformare, care nu se oprește niciodată. Totul e viu, chiar dacă sunt multe elemente puse sub semnul morții. Doar mătușii îi este frică de moarte, iar Nepo crede că, dacă trăiești mult și bine, nu ai de ce să te temi.
Jaluzelele dispar odată cu moartea unei lumi. Lumea casei ocrotitoare a bunicilor s-a sfârșit, astfel că o nouă lume se naște pentru Nepo. Ea călătorește cu mama și cu iubita ei. Nepo trebuie să zboare mai departe, deoarece Dealul fllorilor o constrânge, îi constrânge libertatea și nevoia de a se transforma mai departe și mai mult.
De ce subiectul violenței rămâne actual
O ultimă temă care m-a interesat este cea a influenței patriarhatului asupra băieților în creștere, prin care se evidențiază comportamentul, potențialului iubit al lui Nepo față de ea. Acesta o jignește când ea îl refuză (o nerespectare a consimțământului) sau momentul în care băieții lovesc cu pumnii ori se bat pentru a se elibera de încărcătura nervoasă. Sunt comportamente violente, care s-ar putea dezvolta în agresiuni domestice.
Această lume poartă amprenta modului în care sunt crescuți băieții de familii. Problema este de o actualitate dureroasă. Să ne gândim doar la cele peste 50 de femicide comise în România până la momentul publicării materialului.
Concluzii
Cred că avem nevoie de mai multe spectacole care să vorbească despre violență. Nu ca să ofere soluții, ci ca să ne arate cum se produc conflictele. Teatrul nu găsește soluții, dar ne face vocile auzite.
„Dealul florilor” este un spectacol plăcut de privit, cu actori talentați, o muzică care te atrage și te readuce în copilărie. Toți am trecut sau trecem prin ce simte Nepo. Ar fi bine să ne reamintim, din când în când, că nu suntem singuri. Ne putem baza pe artă sau pe oameni, când ne simțim neputincioși ori singuri în sentimentele noastre.
Cronică scrisă de Daria Gheorghe
Editare: Rahela Ulici
Corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Oana Rădulescu