Yanna Zosmer este din Buzău și, în anii ’90, petrecea multă vreme la sat. „A influențat mult modul în care ilustrez, pentru că duceam o viață simplă, cu multă lumină și liniște”, povestește ea. „De multe ori, vreau să fac lucrări inspirate din perioada aceea, sau de fundaluri visătoare, în care familia stă la un picnic sau citește în grădină.”
S-a mutat apoi în București, unde îi lipsește atmosfera rurală. A început să adune fotografii vechi, din copilărie sau din tinerețea bunicilor săi, pe care le redă în ilustrații – „Încerc să recuperez puțin din sentimental de libertate, fiindcă orașul mi se pare sobru și sufocant.”
De cât timp desenezi?
Pictez de când sunt mică. Părinții mei au decis să mă trimită la școala de arte în clasa a treia. Au urmat gimnaziul, liceul şi facultatea. Direcția a fost clară de la început.
Cum ţi s-a părut şcoala de arte?
Pentru mine nu a fost foarte OK, pentru că în liceul meu stilul era foarte învechit și nu ți se arătau toate opțiunile pe care le ai din punctul de vedere al carierei. Ei ne învățau foarte mult să fim artiști de galerie, în timp ce opțiunile sunt mult mai diverse. Chiar dacă aveam acces la multă informație, eu am aflat abia după câte posibilități am. Cred că am deschis ochii odată cu social media. Există în România și niște ateliere practice, cum ar fi Visual Playground, un festival unde sunt invitați artiști mari din afară. Acolo am avut o revelație.
Îmi spuneam: Îmi place fotografia, poate trebuie să mă duc la fotografie. Dar stai, că îmi place şi să ilustrez, dar şi graphic designul. Nu știam că exista ceva care să le cuprindă pe toate. Cred că asta e problema cea mai mare cu școala de arte de la noi, că nu e deloc conectată la ce se întâmplă pe piața actuală și că nu oferă studenților oportunitatea de a-și găsi calea. Mi se pare necesar să știi să desenezi o natură statică, un ghips, un portret, dar ce faci cu ele mai departe? Ar fi mult mai ușor să ți se ofere informația asta și să alegi din liceu și facultate o direcție. E păcat să cauți singur și să descoperi după șase ani, așa cum a fost cazul meu.
Atunci când văd ilustratori sau graphic designeri care nu au avut studii de specialitate, mereu mi se par mai creativi decât mine, pentru că nu au învățat să intre în niște tipare. Pur și simplu au ales ce să facă. Și-au dat frâu liber creativității după propriile dorințe și viziuni.
Ce te-a motivat să devii ilustratoare?
Pentru mine, au fost multe direcții din același domeniu. Am fost interesată de fotografie, mai ales fotografie pe film. În același timp, de ilustrație, pe care am descoperit-o prin social media și prin Instagram. Ulterior, a fost art direction, pentru că am reușit, prin Vision Playground, să cunosc un studio din Mexic, care m-a invitat să lucrez acolo o perioadă. Atunci s-a pus cărămidă pe cărămidă și am decis ce vreau să fac.
Spune-mi mai multe despre studioul din Mexic. Cum te-a schimbat experiența?
Eu am mers într-un fel de art residency. Partenerul de la studio mi-a scris la un moment dat și mi-a făcut propunerea. În momentul ăla, am fost șocată. Nici nu știam ce să zic. Până la urmă, într-o lună și jumătate eram în avion. Am vorbit cu niște oameni extraordinari și am ajuns în studio. Efectiv nu am crezut că există așa ceva.
Am avut două proiecte importante, axate pe anumite subiecte. Atunci am văzut cum e să lucrezi într-o echipă care are o cultură vastă în graphic design și ilustrație, cu aplicații în viața reală. Cred că am avut trei zile la dispoziție, zile în care m-am dus la magazine într-o țară pe care nu o cunoșteam. Proiectul mi-a arătat că pot să fac de toate în cadrul unei singure teme.
Din ce am observat, acolo se pune mult accent pe bucuria lucrurilor simple. Ajungeam la ședințe, discutam fiecare ce avea de făcut, după care mergeam la un mic dejun foarte consistent, plecam, lucram la un prânz foarte consistent. Partea de discuții era foarte importantă. Cineva venea cu o idee, de la care pornea o alta și ajungeai, la finalul zilei, să ai 500 de posibilități de viitoare proiecte.
M-am întors, pentru că pisici, dar m-am întors cu o grămadă de idei și cu un mindset de cum ar trebui făcute lucrurile. Mi se pare că inspirația poate să vină din absolut orice, chiar dacă eu eram setată să mă inspir din tehnica pe care voiam să o folosesc.
Care au fost primele tale proiecte? Cât de mult a contat creativitatea și cât de mult portofoliul/experiența? Cum ai învățat să lucrezi cu clienții și cum ai trecut peste eșecuri?
Primul proiect serios a fost o carte de ilustrații pentru copii, de la care au urmat trei din aceeași serie. Încă nu îmi făcusem un portofoliu, și pot să zic sincer că încă nu am unul, pentru că sunt perfecționistă, iar lucrările nu mi se par suficient de bune.
Pe mine m-a ajutat Instagramul. Mi-a scris cineva de la editura respectivă și am început să fac ilustrațiile. Nu știam nimic, absolut nimic. Este multă frică, pentru că nu știi cum să abordezi proiectul respectiv, nu știi nici ce să faci din punct de vedere al celeilalte părți, de relaționare cu clientul în contract, și așa mai departe.
Era foarte greu când vedeam că nu vin proiecte de niciunde, și nu știam ce fac greșit pe partea de promovare. Asta era destul de toxic pentru mine. O consideram un eșec în fiecare zi în care nu se întâmpla nimic. Când au început să vină proiectele, au fost din fericire din ce în ce mai bune, iar eu am ajuns mai mulțumită de ce iese. Acum, când mă întorc la prima carte, evident că aș schimba tot. Pot să înțeleg însă că la momentul respectiv era cea mai bună versiune.
Cum trec de obicei peste? Am niște oameni din industrie pe care îi admir, în special internaționali. Când mă simt eu down, mă gândesc Poate nu a ieșit de data asta, dar eu trebuie să fac tot posibilul să merg mai departe, pentru că dacă mă blochez acum, și dacă nu ies din starea respectivă, rămân aici.
Cum ai început să colaborezi cu editura Nemira?
O știam pe Andreea Mitran de la Nemira, și editura mi se părea, de pe piața din România, cea mai apropiată de gusturile mele. Și mi-au zis ei la un moment dat că au un job de graphic design. Când m-am întors din Mexic, am zis că mi-ar plăcea să fac asta și în același timp să am un job stabil, pentru că am făcut doar freelancing. Mă simțeam mai liniștită să lucrez într-un mediu cu alți oameni, deoarece mă izolam foarte mult lucrând singură. Sincer, din momentul în care m-am angajat nu doar că am învățat foarte mult, dar am avut și libertate foarte mare să transform graphic designul în marketing. Să pot să aduc ilustrația în bannere de fiecare dată când a fost timp, să încerc tot felul de stiluri diferite pe partea asta.
Dacă un proiect freelance vine cu multă presiune, mă liniștește mult să lucrez la Nemira, unde pot să vin cu idei noi, să fie acceptate și să discutăm pe ele. Vizual, îmi place tot ce se întâmplă la editură și m-a ajutat oricum personal să am mai multă încredere după Mexic, chiar să pun în aplicare ideile.
Iată un exemplu de ilustrații realizate pentru o campanie Nemira: wallpapers pentru telefon și semne de carte care celebrează cinci scriitoare publicate la editură, în luna martie
Ai realizat vreodată o copertă? Ai în plan să o faci?
Sincer, nu. Inițial, eram foarte interesată de coperta de carte, dar direcția în care vreau să merg e puțin diferită. Bineînțeles că aș vrea să încerc cândva. Am făcut doar o copertă pentru un alt proiect, o agenție imobiliară care vrea să facă o carte inspirată de conceptul nordic care, în română, s-ar traduce prin biniște. Sentimentul acela de relaxare, când mergi acasă și faci să fie un spațiu al tău. Mi-a plăcut mult să fac coperta respectivă, pentru că a fost ilustrație 100%, dar o copertă de carte are mai multe elemente, cu care eu sunt mai puțin confortabilă. Aș putea să iau cartea respectivă și să fac un set design cu ea în loc să fac coperte de la zero. Mai degrabă o colaborare cu artistul.
Descrie procesul din spatele unei lucrări. Cum te inspiri? Ce materiale folosești?
Nu e un proces organizat, iar de cele mai multe ori am perioade în care mă inspiră un anumit lucru. De exemplu, sunt teme care se repetă, și anume: cromatica inspirată de anii ´90, natura și animalele. De fapt, cred că aș putea să îmi descriu ilustrația drept ceva care îți dă o senzație de căldură, de liniște, care te transportă într-o amintire greu de identificat. It’s a feeling.
Mă ajută mult de tot și să văd alte lucruri decât ilustrații. Am perioade în care desenez după fotografii vechi sau mă inspir din scene retro, din mașini vintage sau din filme.
Am trecut la ilustrația digitală pentru că îmi oferă mult mai multă libertate. Inițial lucram cu acuarele, guașe pe hârtie și era extraordinar de greu. Nu din cauza tehnicii, ci din cauza presiunii pe care o puneam pe mine. Îmi era frica să nu stric hârtia. În momentul în care am lucrat digital, mi-am dat seama că lucrurile ies mai bine pentru că am curajul să fac mai multe.
Ce faci când ai un art block? Cum îl depășești?
Am două tehnici. Una este să îmi repet vorbele unei artiste din SUA, și anume că, în momentul în care lucrezi mult, ai nevoie de o perioadă de repaus, în care ți se sedimentează lucrurile pe care le-ai învățat. Bineînțeles că asta mă face să fiu mai liniștită, dar nu în totalitate.
Și a doua, care nu funcționează foarte mult când ai job, pentru că uneori ți se cere să faci lucruri și trebuie să îți vină o idee pe moment, dar în cazul în care am timp să am art block, las complet desenatul și mă uit la seriale, dar nu într-un mod sănătos, ci într-un mod care să mă ajute să mă deconectez complet. Pe lângă asta, încerc să găsesc ceva care să mă inspire, de exemplu un film despre un artist.
Continuând să stau cu ochii în hârtie, ideile nu o să vină. Trebuie să ascult muzică, să ies afară, să citesc, practic ce mă ajută să uit de realitate.
Pe lângă desen, ce pasiuni mai ai?
În ultimul an, pentru că am stat foarte mult în casă, am început să renovez. Am descoperit un cuplu de arhitecți care făceau niște case-experiment, în care pereții sunt de mai multe culori, iar fiecare cameră e diferită. Și mi-a venit această idee: cum ar fi să îmi pictez casa și mobila?
Cel mai des îmi petrec timpul vizionând filme și seriale. După, stau foarte mult să fac research pe subiectele abordate, mai ales pe SF și time travel. Nu aș pune fotografia la pasiuni în afara ilustrației, pentru că mi se pare cumva că se leagă. Aș vrea să am mai mult timp pentru ieșit și călătorii, dar acum se rezumă totul la stat în casă, așa că îmi găsesc tot în perimetrul ăsta multe lucruri de făcut. Articolele și istoria cred că sunt cele mai mari pasiuni pe care mi le-am descoperit anul ăsta.
Ai artişti care te inspiră?
Una dintre artistele mele preferate este Paula Scher. Ea a început prin a face graphic design prin anii ´70 și indirect a ajuns să influențeze absolut tot graphic designul pe care îl vedem pe copertele de viniluri. Era pasionată de typography, așa că a venit cu niște lucruri noi. Mă inspiră modul în care face ca mai multe direcții diferite să se conecteze foarte bine.
În aceeași idee e fotograful Tim Walker. Are niște poze suprarealiste, care par din altă lume. Mă ajuta să ies din zona de confort vizual și să sparg cumva cutia asta de „lucrurile trebuie să fie așa cum arată în realitate”.
Ca artiști pe care îi respect din trecut, care poate nu mă inspiră vizual, dar pentru care am o afinitate, ar fi Modigliani. De fapt, cam toți din perioada respectivă și toți prerafaeliții. Efectiv, îmi vine doar să stau si să mă uit la ce au făcut ei, chiar dacă subiectele sunt inspirate de mitologia greacă sau din legende britanice. Lucrările lor au o magie aparte.
Mă inspiră mulți artiști din istoria artei, dar contemporanii sunt cei care au spart mai mult barierele. În plus, pentru mine e important să văd și reprezentante ale anumitor curente, lucru care în perioada dinainte de 1900 nu prea existau. Mi se pare greu să mă regăsesc acolo.
Ce așteptări ar trebui să aibă cineva care încearcă să intre și să lucreze în domeniul artei?
E foarte complicat, pentru că e multă luptă, în sensul în care trebuie să cauți informația și să îți dai seama în ce direcție vrei să mergi. Există multe posibilități în graphic design, ilustrații, fotografie, art direction, dar înseamnă 50% promovare și 50% muncă. Sunt opțiuni, chiar și pe graphic design, unde poți avea un job obișnuit cu foarte multe șanse de promovare, într-o agenție sau firmă.
Nu mi se mai pare relevantă ideea că artiștii ar muri de foame. Bineînțeles, nu e la fel de ușor ca într-o carieră unde ai drumul clar, în sensul în care știi că termini facultatea și intri direct în pâine, pentru că așa scrie pe diplomă. Dar mi se pare că se poate trăi foarte OK din artă. Singurul dezavantaj este că nu ți se dau opțiunile astea în facultate. În facultățile din afară vin oameni din diferite firme ca să discute cu studenții despre direcțiile în care pot să meargă.
Pe lângă asta, România stă mult mai prost la capitolul oportunități. Încep să fie proiecte mult mai bine plătite, dar avem noroc, ca generație, că avem acces la clienți din alte țări și că putem lucra pentru firme din afară, pe contract.
Mi se pare foarte important să ai siguranța asta în momentul în care alegi să fii artist de orice fel, să știi că viața ta o să fie la fel de confortabilă ca cea a unui avocat sau dentist. Singurul sfat pe care pot să îl dau este că trebuie să cauți singur informația și să înveți cât mai mult în mod individual. Nu spun că nu există informații în liceu și facultate, dar cred că sunt incomplete.
Care este proiectul tău de vis? Ce planuri ai pentru viitor?
Când am venit din Mexic, am spus că vreau să am un studio complet. Am făcut în ultimul an mai multe proiecte, în așa fel încât să îmi pot deschide acest studio. În rest, nu există un proiect anume, dar am avut ocazia, anul ăsta, să am un client extraordinar, cu care comunicarea a fost absolut impecabilă. Mai departe aș accepta strict genul ăsta de proiecte, în care totul să fie foarte clar de la început. Îmi doresc să nu fie pe un anumit domeniu, cum este graphic designul, ci să le includă pe toate, cum ar fi un branding sau un art direction făcut de la zero.
Aș vrea, la un moment dat, să am o mică echipă, cum am avut în Mexic, pentru este important acest schimb de creativitate, să ai două persoane cu care să jonglezi cu niște idei. Automat lucrurile ies mult mai bine.
Cum arată o zi perfectă pentru tine?
E important să am în ziua respectivă lucrurile clare. Dacă știu ce am de făcut, este ușor să mă organizez. Pot să mă trezesc dimineața, să le dau mâncare pisicilor, să am lista cu taskurile zilei. Pentru mine este perfect atunci când pot să îmi gătesc două mese pe zi și să am foarte mult timp între orele de muncă. Seara am senzația că am făcut multe lucruri și nu sunt absolut deloc obosită. Practic e slow living – lumină frumoasă, mâncare bună, multă liniște, totul făcut cu calm. Un ideal.
Interviu realizat de Teodora Ciubotaru (departament #carticeala). Teodora are 17 ani și este, la rândul ei, elevă la un liceu de artă. Pentru ea, discuția cu Yanna Zosmer a fost revelatoare din multe puncte de vedere și ne bucurăm că am putut facilita un dialog necesar; ne dorim să fie doar primul dintre multe altele prin care să conectăm artiști cu experiență cu voluntarii noștri artiști.
Materialul a fost adaptat de Iulia Dromereschi, coordonatoarea media.hub. Fotografiile și ilustrațiile aparțin Yannei Zosmer și le publicăm cu acordul ei și fiindcă ea ni le-a pus la dispoziție.