Inna Ostrovska s-a născut în regiunea Cernăuți și este româncă. În atmosfera liniștită de la Grădina Schubz, am avut plăcerea de a discuta cu ea despre expoziția pe care a prezentat-o în cadrul festivalului. Am întrebat-o despre mesajul ei, despre procesul de creație din spate și despre cum i se pare tema festivalului la ediția a XIV-a: ,,Granițe/ Borders”.
Mi-a atras atenția expoziția ei din programul Festivalului de Film și Istorii Râșnov, pentru că propune o paralelă între trecut și prezent, prin prisma arhitecturii. Inna, absolventă a Facultății de Arhitectură din cadrul Universității Naționale din Cernăuți, a urmat cursurile unui masterat de restaurare în arhitectură, la Timișoara, iar acum lucrează pe un șantier de restaurare din Vatra Dornei.
Cum ai aflat despre FFIR?
Era primăvara anului 2020. Eram în plină pandemie, iar eu mă întorsesem din Italia, unde am participat la un program Erasmus. Am stat două săptămâni în carantină în Timișoara și m-au primit la practică pe un șantier de restaurare, unde lucrez acum. Un prieten de-ai mei din Vatra Dornei a organizat un festival de film. El mi-a zis despre școala de vară FFIR, a spus că e foarte interesant și util. Am acceptat, în special fiindcă aveam timp, fiind carantină.
Citește și povestea Katyei, una dintre ucrainencele care și-a găsit a doua casă la Râmicu Vâlcea
Să înțeleg că această expoziție este proiectul tău din cadrul școlii de vară.
Da, în proiect eram eu și încă o fată din Ucraina, care studiază la Suceava. Ulterior, ea a renunțat și am rămas doar eu. Am ales tema aceasta pentru că era un subiect despre care mai știam câte ceva la momentul acela, fără să am idee pe atunci va fi și tema mea de doctorat, pentru că eram abia la masterat. S-a întâmplat totul foarte din scurt. Tema expoziției era, de fapt, arhitectura Bucovinei din perioada austro-ungară pe parcursul anilor. Aceasta este și tema mea de disertație.
Când ai plecat din Cernăuți?
Am plecat în perioada 2018/2019, când se termina anul universitar.
Cum ții legătura cu cei de acasă?
Am fost acasă săptămâna trecută, dar în general pe internet. A fost puțin greu, pentru că era un weekend mai lung și au mers mai mulți acasă. Am stat patru ore în vamă ca să trec cu mașina. Bărbații nu pot ieși, dar femeile da.
Cum a prins formă expoziția Innei
Am văzut pozele istorice, sunt foarte faine! Ai avut de scotocit prin arhivă.
Pozele sunt de la colecționari privați, pentru că în arhivă nu prea sunt imagini istorice. La arhiva din Viena nu aveam cum să ajung în timp util, dar sunt câțiva colecționari din Cernăuți, pe care i-am contactat online și au acceptat. Este un colecționar, el are foarte multe, și pentru Bucovina și în general, iar majoritatea pozelor sunt de la el, acelea istorice. Domnul respectiv are un fel de watermark pe poze și m-am bucurat, pentru că așa am și sursa lor.
Cum a fost experiența de adunat fotografii?
S-a derulat mai mult pe internet. A durat ceva timp perioada de documentare pentru că am găsit surse, câteva cărți. Una este scrisă în colaborare de o persoană din Chișinău și două din Cernăuți. Timp de o lună am făcut poze prin oraș. Nu știam despre care obiective (arhitecturale) să scriu, ca să pot găsi destule informații, iar după a fost perioada de organizare a pozelor, a textului. Inițial aveam mai multe, dar mi s-a spus să îl scurtez, pentru că jumătate de panou era doar textul. A fost o provocare, dar a fost interesant.
Cum te-a ajutat acest proiect?
Cu organizarea. Aveam o lipsă de comunicare, iar proiectul m-a ajutat. Este foarte greu să organizezi evenimente în diferite orașe. E foarte grea comunicarea cu oamenii, pentru că aștepți răspunsul o săptămână, două, nici nu poți fi foarte insistent. În primul an am făcut doar două expoziții. Deși eu le scriam că sunt expoziții în aer liber, nu mulți ajungeau. Am fost foarte mult ajutați de localnici în organizare prin toate orașele unde am expus-o. Oricum, primăria trebuia să-și dea acceptul ca să putem organiza, dar era acea frică de carantină.
Citește și despre Miruna Copăcel, artista care sculptează în culoare
Planurile de viitor ale artistei
Ați avut expoziții doar în anul 2020?
Am avut în 2021, pentru că în 2020 a fost școala de vară. După timpul de documentare, expoziția a fost „printată” prin martie-aprilie 2021, iar apoi am expus în vară, în Vatra Dornei și în Câmpulung. După, a început anul școlar și nu prea am avut timp. Abia în 2022, în primăvară, am reînceput. După ce le scriam că a mai avut loc și acolo și dincolo, oamenii acceptau mai repede. Aveau mai multă încredere în organizare.
Ai de gând să o prezinți și în alte locuri?
A rămas Suceava, am primit invitații de la Iași, de la Muzeul „Regina Maria”. Planul era să ajungem până la Cernăuți, dar având în vedere situația actuală este mai greu. Oricum, panourile au fost expuse în cinci orașe până acum și se uzează. Ele sunt proiectate pentru exterior, dar în Vatra Dornei a plouat cu gheață și le-a cam deteriorat. Vom vedea.
Ce ai vrut tu să transmiți lumii prin această expoziție?
Ideea era de a reînnoi legătura culturală între partea de nord și partea de sud a Bucovinei, Cernăuțiul fiind fosta capitală a regiunii. Mulți dintre oamenii care stau în partea dinspre România nici nu au vizitat vreodată Cernăuțiul, din cauza graniței. Sunt câțiva care au fost doar în perioada comunistă.
Artă inspirată de istorie
Ce ai vrea să se rețină din această expoziție?
Conceptul este foarte simplu: istoria e complicată. Sunt imagini din perioada austro-ungară, perioada interbelică, perioada comunistă și contemporană. Sunt foarte multe diferențe. Spre exemplu, Teatrul Național are un parcurs aparte. Astăzi poartă numele Olgăi Kobîleanska, o scriitoare ucraineană. A fost construit în perioada austro-ungară și purta numele lui Voltaire, statuia lui fiind amplasată în față. În perioada interbelică l-au mutat pe Voltaire și l-au pus pe Vasile Alecsandri. În perioada comunistă l-au dat jos pe Vasile Alecsandri și au pus-o pe Olga Kobîleanska, dar clădirea este aceeași. Doar statuia s-a schimbat.
Conceptul este foarte simplu: istoria e complicată.”
Străbunicul meu s-a născut în Austro-Ungaria, bunicul meu s-a născut în România Mare. Părinții mei s-au născut în perioada sovietică, iar eu sunt din perioada Ucrainei independente. Este foarte greu să ne înțelegem, pentru că în Austro-Ungaria erau naționalități diferite, dar toți știau germana. În România Mare, cam la fel. În Uniunea Sovietică toți trebuiau să știe rusă, dar mai știau și limba română așa cum se vorbea în actuala Republică Moldova, dar scrisă cu caractere chirilice. Apoi în Ucraina, eu fiind româncă de fapt, a trebuit să învăț ucraineană. Acum se interzice rusa în Ucraina, lucru pe care eu nu-l înțeleg, pentru că limba și cultura n-au nicio treabă cu politica, dar asta este situația. Sunt foarte rigizi în această privință. Pentru persoanele care nu știu altă limbă decât rusă sau română este foarte greu, pentru că mulți nu știu ucraineana literară.
Din proiectul tău am simțit că noi, ca oameni, suntem trecători, dar casele, clădirile, fiecare au poveștile lor. De fapt, de ce ai ales arhitectura?
Din clasa a IX-a am început desenul tehnic și mi-a plăcut foarte tare. Eu sunt o persoană cu o fire foarte rațională. Faptul că puteam să fac o machetă tridimensională și tu să o gândești în două dimensiuni era uimitor, și cam de aici am plecat. Am ales restaurarea, pentru că eu consider arhitectura din secolul XIX o operă extraordinară. Cuprindea tot ce puteai găsi în arhitectură, pentru că, în arhitectura contemporană, eficiența depășește arta.
Ce a însemnat tema festivalului pentru Inna
Ai reușit să restaurezi clădiri în orașul tău?
În Cernăuți nu am reușit. Am fost doar studentă acolo. Am terminat masteratul la Timișoara, iar acum lucrez pe un șantier de restaurare al cazinoului din Vatra Dornei. În paralel, scriu lucrarea de doctorat, care este tot despre perioada respectivă.
Am ales restaurare, pentru că eu consider arhitectura din secolul XIX o operă extraordinară.”
Ce părere ai despre tema de anul acesta: Granițe?
Este o temă actuală, dar și foarte dificilă. Pe mine, fiind româncă din Ucraina, nu prea m-a afectat. Eu am venit prima dată în România când eram deja la universitate, în anul III. A fost o senzație ciudată, fiindcă pentru mine limba română este limba de acasă, limba din satul în care am crescut, și atât.
Discuția cu Inna Ostrovska m-a pus pe gânduri. Poate granița dintre trecut și prezent are un punct comun: clădirile. Cu toate astea, stilurile arhitecturale nu sunt comparabile, ci diferă de la epocă la epocă. Similitudinea stă în funcționalitatea unei instituții – faptul că rămâne în picioare. Parcă ne trece un fior când ne gândim câte generații i-au pășit pragul. Deși trecători, toți contribuim la povestea unei case, care dăinuie peste veacuri.
Interviu realizat de Livia Almășan (prezentă pe teren la FFIR#14)
Transcriere: Matei Knacoschi
Editare: Radu Eremia
Corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Georgiana Cilian & Jules