După o căutare rapidă pe Google, afli că ZidArt este un proiect despre „regenerare urbană prin artă stradală care respiră, dedicat iubitorilor de frumos & creatorilor de street art în căutarea sufletului perete”. Miruna Copăcel are 20 de ani și este studentă la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. A fost una dintre artiștii care a oferit o nouă viață zidurilor care i-au delimitat copilăria. Trăiește în Bacău de când se știe, iar faptul că a reușit să-și lase amprenta asupra orașului într-o manieră inedită îi amintește ce înseamnă, de fapt, să fii conectat cu propria persoană.
Bacău nu numai că e orașul în care a făcut liceul și a pictat pe ziduri, dar e și ceea ce Miruna Copăcel simte a fi cel mai aproape de senzația de „acasă”. Deși e studentă în primul an la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, specializarea Sculptură, facultatea a apucat să o vadă doar o lună, timp în care a reușit să facă două dintre cele trei proiecte din semestrul respectiv. După atâta timp petrecut online, nu doar că obiceiurile ritualice specifice clasei a 12-a au avut de suferit, dar și competențele sociale. Se simțea complet în altă lume și nu știa nici măcar cum să salute oamenii când a ajuns în Cluj. Tocmai în anul întâi, cu toate ofurile pe care le aduce.
ZidArt a fost, mai mult sau mai puțin, o coincidență fericită. Era la mare cu prietenii când a primit un mesaj de la o colegă aflată în legătură cu Lucian Popa. Acesta îi propusese să găsească niște oameni de la Arte care să contribuie la proiect și respectiva colegă i-a prezentat oportunitatea. S-au alăturat, în final, 13 persoane de la Colegiul Național de Artă „George Apostu” și trei din clasa ei și, pentru că erau în an terminal, s-au gândit să creeze ceva aflat în strânsă legătură cu această etapă; să nu facă lucrări individuale, cum se gândiseră inițial. Nu a fost ceva premeditat, a fost „genul de activitate care a venit și m-am băgat automat, fără să mă gândesc prea mult”, povestește Miruna.
„Dar voi ce faceți aici? Cine v-a dat voie?”
Lucrările au durat în jur de două săptămâni, întrucât nu pictau zilnic și, ocazional, erau nevoiți să refacă părțile care, din diverse motive, nu s-au păstrat intacte. Într-o zi, i-a întrerupt un domn în vârstă:
„Dar voi ce faceți aici, cine v-a dat voie, cine v-a pus?”
Era mai mult decât evident că avea chef de ceartă. Miruna i-a povestit despre inițiativă. „Când o să fiu eu primar, că eu o să fiu primar, o să șterg toate tâmpeniile pe care le faceți voi acum (…).” Miruna l-a privit drept în ochi, i-a zâmbit și i-a zis, nonșalant:
„Dar chiar vă rog.”
„Domnișoară, eu știu că tu ești de acord cu mine, tu o să-mi fii secretară!”
Caterincă, concluzionează Miruna.
De la all black la explozie de culoare: parcursul Mirunei
A început să mâzgălească de la grupa mijlocie și mama ei a crezut că nu este ceva în regulă cu ea, fiindcă desena numai cu negru. S-a gândit că e nefericită în grupa respectivă și a mutat-o în alta, motiv pentru care a fost dată mai târziu la școală.
„Din cauza desenelor mele am ajuns să fiu mutată și a trebuit să schimb total contextul în care eram. Ar fi trebuit să fiu anul doi la facultate”.
A continuat să deseneze și în clasa a V-a s-a mutat la Colegiul Național de Artă „George Apostu”, unde a și terminat școala. Face artă conștient, deși nu se consideră încă artistă. A început să deseneze din nevoia de a se exterioriza și a simțit că într-adevăr o face atunci când a trecut de la desen la sculptură. Simte efectiv că lucrează și făce lucruri palpabile. Se regăsește în cu totul alt mod când sculptează. Evident, asta nu înseamnă că desenul trece în plan secundar când vine vorba de expresia artei. Ceea ce a făcut la ZidArt a ajutat-o să se dezvolte enorm ca artistă în sfera publică, fiind și prima experiență la acest nivel.
Pe zidurile Bacăului și-a pictat fața. „Exact cum e aia cu numele proștilor pe toate gardurile. Efectiv eu mi-am pus fața”, se amuză Miruna. A mai introdus un portret cu care a participat la concursuri. Erau niște desene lucrate anterior, deci putea să fie destul de sigură că nu o să le greșească în mod fundamental, deși nu mai lucrase pe zid. Tehnica, în mod substanțial diferită față de ce manifesta în lejeritatea conferită de un mediu cunoscut, a reușit s-o prindă destul de rapid și n-a avut prea multe probleme în timp ce lucra. Tehnic vorbind, lucrau cu pigmenți pe care îi amestecau cu var, ca să împiedice daunele produse de viitoare ploi și umezeală. „Pânza” era verticală și le impunea poziții adesea inconfortabile.
Își amintește că trecea când se plimba cu rolele, pe la șapte ani, pe lângă pilonii de la pod, unde erau niște graffiti-uri legate de hip-hop, după care era înnebunită. Desenul ei preferat portretiza un bulldog lângă un casetofon și doi băieți care stăteau în poziții specifice stilului. Se gândea cât de fain e să faci o chestie în orașul în care locuiești și să știi că e a ta, în mod universal. Nu era vorba de a zice lumea „Mamă, Copăcel, cine-i aia, și să te caute”. Era strict dorința de a-și lăsa amprenta în orașul în care s-a născut, să aibă locul ei. Acum îl are.
O Copăcel cu multe crengi exploratoare
În generală, făcea „de toate” întrucât nu aveau o direcție foarte clară. În schimb, îl aveau pe domnul Lăzăreanu, care era specializat pe desen. În clasa a IX-a a fost repartizată în clasa soției acestuia, care se ocupă în special de sculptură. De mică se juca în noroi și modela diverse, deci i-a venit instinctiv și i-a plăcut; i se părea natural. Era un deja-vu straniu, aparținând unei copilării cu mâini mai fine. E convinsă, în ciuda distanțării zonelor, că toți am avut aceeași copilărie. Toți ne-am jucat la bunici în curte cu noroi și frunze, gătind tot felul de sarmale și ciorbe sau preparând parfumuri închipuite. Ce face în mod substanțial diferența dintre ea și noi e faptul că a continuat să se dezvolte. Deși a cochetat cu medicina o perioadă lungă, a realizat că se chinuie într-un domeniu de care nu ar fi fost definită exact, rămânând numai cu satisfacția unui bine colectiv. Vrea să lase ceva în urmă după ce moare și nu-și dorește să schimbe absolut nimic din experiențele de până acum.
O să vezi că mama are imaginația mult mai dezvoltată decât a mea și chestia asta continuă să mă uimească.
Mulți părinți sunt reticenți când vine vorba de alegerea unor facultăți „neconvenționale” și, în pofida faptului că mama ei nu a înțeles din prima dorința de a continua cu arta în detrimentul profesiei de medic, a susținut-o. Miruna recunoaște cu zâmbetul pe buze că e foarte încăpățânată, motiv pentru care o posibilă încercare de a o determina să renunțe la Arte era de la bun început inutilă. Programul liceului îi oferea posibilitatea să învețe în plus, în cazul în care se răzgândea și-și dorea ceva pe filieră teoretică. A și încercat o perioadă să facă „schimbarea”, dar a realizat că nu-i oferă aceeași satisfacție. Rebeliunea și atracția către artă s-ar putea justifica printr-o „moștenire de familie”. Mătușa ei a învățat de la aceeași profesori, în timp ce mama ei suplimenta uneori munca depusă la liceu și o ajuta să repete și să dezvolte alte tehnici, fiind ea însăși o artistă „neangajată”.
De cele mai multe ori, ideile pentru lucrări vin de la sine. Miruna e spontană și-și împarte munca: ziua este rezervată pentru teme și ce consideră mai riguros, iar noaptea muncește la „nebuniile” ei. Pe Instagram, sub user-ul @_aleluicopacel_, le și publică într-o ordine prestabilită și dictată de aesthetic-ul contului sau de starea de spirit, ca într-un jurnal pe care-l intitulează „Terapia”.
E o chestie de tipul „stai să vezi că știu de toate” pentru că găsești și sculptură, și desene, și murale.
S-a înscris în Asociația Studenților, pentru a avea acces la o gamă largă de proiecte, pentru că și vrea, îi și place. Pe viitor nu are idee cine sau cum o să fie, deși i s-a pus întrebarea și la admiterea la facultate și a avut ceva timp de gândire de atunci. Cochetează și interacționează cu multe domenii, de la scenografie până la dans, iar ocazional îi fuge gândul și la medicină. Se gândește la un mod de a le îmbina pe toate. Se gândește mult, dar totul rămâne acoperit cu o peliculă de incertitudine, și nu-i pare rău. Strict din punctul meu de vedere, Miruna e genul de artist contemporan multivalent, care s-a dezvoltat în propria bulă. Are o răzvrătire genetică, motiv pentru care are acces la diverse dimensiuni ale realității. Cunoaște lumea ca pe o prelungire a instrumentelor de desenat și sculptat. E reflexia a tot ceea ce-ți dorești ca artist, în tot haosul organizat și nebunia specifică. E unitară și are coloană vertebrală, ca om și suflet. Ea ne spune că:
Sunt o fire foarte vulcanică și răbdarea mea rareori poate fi considerată răbdare. Sunt perfecționistă și încă nu știu dacă e drept să spun că-mi plac lucrurile noi, pentru că sunt spontană doar când am eu starea necesară. Mi-ar plăcea să mă bag în cât mai multe proiecte și să-mi arăt potențialul, pentru că știu că există, dar fiind pandemie, nu am reușit să mă dezvolt pe planul acesta. Sunt puțin blocată făcând aceleași lucruri.
Află mai multe despre proiectele ZidArt de pe pagina lor de Facebook Documentare și text: Denisa Răduță (redacția #curteadearges) Editare: Radu Eremia. Corectură: Iulia Dromereschi