Festivalul de Film și Istorii Râșnov a dedicat o zi culturii irlandeze și, pentru câteva ore bune, am urmărit cu stupefacție și admirație lupta irlandezilor de a-și păstra cultura, în ciuda represiunii britanicilor și a Bisericii. Din fericire, lupta a fost câștigată de artă. Și nu doar că a fost câștigată, însă a ajuns un fenomen mondial.
După ce am vizionat filmul 100 de ani de Ulise, am trecut la a doua parte a zilei irlandeze, unde vedeta a fost dansul irlandez. Ca introducere interactivă, înainte de film a avut loc o reprezentație de dans, unde doi tineri de la STEYsha School of Irish Dance au urcat pe scenă și dansat.
Reprezentații ale dansului și muzicii irlandeze
Mara Cernat, profesoară acreditată de dans irlandez și fondatoarea școlii, ne-a ghidat în lumea dansului irlandez, un element reprezentativ pentru istoria Irlandei. Deși a început ca un mod de a-și exprima libertatea pentru locuitorii Insulei de smarald, a ajuns să fie un fenomen global. Este un mod de a-ți arăta bucuria de a trăi.
Alături de Mara au venit Lucas și Eva, doi dansatori care au câștigat numeroase concursuri europene, dar și Ștefan, un fost elev al școlii, care s-a îndreptat către partea muzicală.
Dansul irlandez
Lucas a spart gheața cu un dans tradițional la nivel începător, numit hornpipe, cu un ritm sincopat, care necesita multă rezistență. A urmat Eva, cu interpretarea unui dans de polka, care este puțin mai relaxat, căci în trecut se dansa în stradă, împreună cu restul comunității.
Citește și FFIR #14 | „100 de ani de Ulise” – Cartea care a revoluționat lumea
Mara ne-a povestit între momente câteva caracteristici ale dansului și cât de important este ca dansatorii să nu își miște mâinile și, în general, partea superioară a corpului, lucru care contează din ce în ce mai mult odată ce avansezi într-o competiție. Dansatorii trebuie să aibă abilitatea de a-și controla cele două părți ale corpului. Cea superioară nu trebuie să atragă atenția, în timp ce partea inferioară se află într-o continuă mișcare, astfel punându-se în antiteză constrângerile și libertatea poporului irlandez.
„Traducerea” dansului
Reprezentația a continuat cu un duet, cei doi interpretând o variantă modernă a hornpipe-ului. Și de data aceasta, Mara a intervenit cu explicații ale constrângerilor impuse de Biserica Catolică, dansatorilor fiindu-le interzis să se țină de mână. Astfel se împiedica apropierea unuia de celălalt, de fiecare dată când trebuiau să se atingă își păstrau distanța. Iar în cazul dansurilor în grup, femeile și bărbații stăteau în părți opuse ale camerei.
După ce secole la rând Marea Britanie a încercat să le șteargă orice urmă de cultură, irlandezii au fost foarte dornici să își redobândească rămășițele. Odată cu această renaștere culturală a început să se dezvolte și stilul competitiv. Însă modernizarea sa nu a afectat latura tradițională a acestuia, Mara și Lucas au interpretat pe rând dansurile de concurs, cât și câteva tradiționale, păstrate de sute de ani.
Oamenii începeau să devină mai familiarizați cu dansul irlandez, devenit fenomen mondial. Dansatorii puteau să inoveze, să schimbe, să se îndepărteze de muzica clasică și să folosească muzică pop, modernă.”
Mara Cernat
Au încheiat cu un joc de pe vremea când oamenii își scoteau ușile din balamale pentru a dansa pe ele, Broom Dance. În momentul în care oamenii se întâlneau în casa cuiva, făceau un pariu și dansau freestyle, cu niște mături în mâini, iar persoanele care scăpau mătura sau călcau pe ea trebuia să curețe casa după petrecere.
Muzica irlandeză
Între interpretările celor doi, Ștefan a intervenit și el cu melodii tradiționale, moderne, cât și cu una compusă de el. La fel ca în cazul dansului, nu s-a rezumat doar la muzică, ci ne-a oferit și informații culturale tangente cu aceasta.
Citește și Bucharest Feis – Dacă ai ști că ești mai aproape de Irlanda decât crezi, ai dansa până acolo?
Undeva prin anii ’70 a luat naștere Willie Clancy Summer School, școală fondată în cinstea marelui Willie Clancy, care împreună cu alți mari muzicieni ai vremii au fost ultima generație în care s-a învățat din tată în fiu muzica tradițională.
Ștefan a învățat la rândul său la această școală de muzică irlandeză, unde a avut parte de o experiență minunată. Era fascinat de dorința de conservare a culturii prezentă în Irlanda, lucru care, din păcate, nu este valabil și la noi.
În continuare, ne-a interpretat câteva piese ale celor trei mari muzicieni. Însă, la fel ca la dansul irlandez, nu se rezumă totul la clasic. Muzica irlandeză încă trăiește și în zilele noastre și apar pe zi ce trece tot mai multe cântece, cu iz mai mult sau mai puțin tradițional. Așadar, în final, Ștefan ne-a interpretat o melodie proprie.
După aceste reprezentații care ne-au ajutat să intrăm în ritm și să ne familiarizăm cu istoria culturii irlandeze, a venit timpul pentru mult-așteptatul film, care ne-a adâncit și mai mult în această poveste.
Pașii libertății
Am recunoscut încă din primele scene stilul regizorului Ruan Magan, și am știut că totul va avea să fie bine. Cu un calup de dansuri și cu dansatori din întreaga lume, am intrat instant în atmosferă și puteam să simt fiecare tropăit și notă muzicală răsunându-mi în timpane.
Dansăm pentru că spiritul nostru zboară. Nu putem să nu dansăm.”
Încă de la început ni se prezintă ideea fundamentalității dansului ca artă și mijloc de expresivitate. Acesta reprezintă libertatea, a existat și va exista mereu. Iar când este combinat cu muzică, rezultatul este parcă magic, dansatorul și muzicianul părând să comunice prin arta lor și să reușească să conceapă ceva unic.
Despre FFIR am scris multe, și poți să găsești toate articolele aici.
Pentru irlandezi, cu atât mai mult, dansul a fost modul în care își arătau libertatea. Indiferent de ce trebuia să facă pe parcursul zilei, știau că nimeni nu le poate fura această formă de exprimare, oricât de mult ar fi încercat. Și, credeți-mă, au dus o luptă grea pentru a păstra această tradiție.
Dansul a existat mereu. Vine din inimă și ne curge prin vene.”
Sub stăpânirea Imperiului Britanic, mișcările lor au fost limitate, atât de conducători, cât și de Biserica Catolică. Pe de o parte, britanicii încercau să șteargă cultura irlandezilor, pe de alta, Biserica le îngrădea tot mai mult acțiunile, ajungând la un moment dat în punctul în care să interzică orice formă de dans, dând foc la sute de plăci pe care dansau irlandezii.
Nașterea stepdance-ului
Situația irlandezilor și a africanilor din acea vreme era destul de asemănătoare, deși în timp ce contractul deținea doar munca oamenilor, sclavia deținea întreaga persoană. Cele două popoare nu se înțelegeau mai deloc, ba chiar erau rivale.
Irlandezii plecați în America își câștigau traiul în funcție de cât de bine reușeau să îi imite pe africani, dansând prin baruri. În secolul al XIX-lea competițiile de dans între aceștia, atât din baruri cât și de pe străzi, au devenit ceva la ordinea zilei. Și, în ciuda rivalității dintre ei, era clar că fiecare avea o admirație reprimată față de abilitățile oponentului.
Toată arta este similară.
Toată muzica este similară.
Tot dansul este similar.”
Unul dintre cel mai populare tandemuri ale vremii respective îi avea în componență pe William Henry Juba și John Diamond, doi dintre cei mai mari dansatori. În urma unei competiții dintre ei, Juba a câștigat titlul de Rege al tuturor dansurilor.
Din aceste confruntări a început să ia naștere un nou stil de dans: stepdance, cei doi interpreți de mai sus fiind supranumiți și străbunicii dansului.
Renașterea din cenușă
După cum am menționat anterior, cultura irlandeză a fost foarte aproape de dispariție. Chiar și după scuturarea de jugul britanic, Biserica a restricționat tot mai mult dansul și muzica, impunând un cod moral strict. În 1935 dansul a fost trecut în ilegalitate.
Dansul era văzut ca un păcat: agenții lumii rele veneau și se ascundeau printre dansatori.”
Deși în Irlanda lupta părea pierdută, americanii cu origini irlandeze au adus dansul irlandez pe drumul cel bun. Au apărut tot mai multe filme și artiști care au ilustrat această cultură. În 1970 a luat naștere Campionatul Mondial de Dans Irlandez. Iar apogeul acestei renașteri a fost în 1994, când cei mai mari dansatori ai acelei vremi, Jean Butler și Michael Flatley, au dansat în spectacolul Riverdance. Astfel au spulberat orice restricție impusă până în acel moment dansului irlandez și au dat naștere unei noi ere.
Am adorat atât reprezentațiile de la început, cât și filmul care a urmat, Pașii libertății. Nu știam foarte multe lucruri despre cultura irlandeză și mi s-a părut fascinantă povestea acesteia. Modul în care opresiunea a dat naștere unei asemenea creativități, lupta oamenilor pentru a-și păstra cultura și dreptul la expresivitate mi s-au părut înduioșătoare și de admirat.
Redactare & layout de
Diana Hîncu
(departamentul #cinematics)
Editare de Radu Eremia
Corectură de Iulia Dromereschi
