Nu știu în ce moment al vieții se produce ruptura. E posibil (nu probabil) să fie o ruptură sacadată, tărăgănată, care se lungește și se întinde ca un om obosit, dimineața. Trăim cu o conștiință și o conștiență a acestei rupturi. Când încetăm să mai fim copii?
Cu întrebarea aceasta a rămas în minte jurnalista noastră, după ce a văzut Le petit Nicolas.
Îmi luase ceva să găsesc cinematograful Elvire Popesco. Nu pentru că ar fi fost prea ascuns, ci pentru că ieșise la iveală ne-bucureșteanca din mine. Google Maps de pe telefon (-ul mai smart decât posesoarea) o cam luase razna, de emoție. Odată ajunsă, am dat să intru pe unde am văzut că circulau oameni. Comisesem deja prima crimă – confundasem intrarea cu ieșirea. Noroc că judecătorii nu erau pe acolo, ci doar paznicul, care, tare senin, prietenos (și conspirativ) m-a întrebat, ca un salvator nesperat: Cu Animexu’, nu? Și așa s-a deschis drumul.
Clădire frumoasă, curte frumoasă, forfotă mare, palpitații care se întețeau, pentru că habar nu aveam exact unde va avea loc proiecția. Dau să o sun pe Oana. Chipurile, să-i spun că am ajuns. Vezi o clădire așa, mai din lemn? Așa, pe acolo se intră. Moment dramatic – mă uit în jur. Mulți copii, cu părinții lor, care așteaptă, (ne)răbdători și curioși. Și fericiți. Mi-am aprins o țigară într-un colț. Mi-era drag și mi-era apăsare.
Citește și: ArteKino CLASSICS | „Something different”: Dublă perspectivă asupra femeii
Qu’est-ce qu’on attend pour être heureux?
Trecând peste coada intrării la proiecție, peste alegerea unui loc strategic – cât mai în spate și cât mai la margine (dacă plâng, măcar să nu fiu văzută), începe festivalul. Câteva cuvinte frumoase și succinte despre Animest, despre filmul ce va deschide festivalul, urmate de un cântecel absolut și inimaginabil de frumos, din care nu am înțeles o iotă, pentru că era în bulgară. Vă părăsesc și vă reneg, bariere de limbă! Admit și recunosc. Am lăcrimat la un cântecel hazliu în bulgară. Înțelesesem când și cum se produce RUPTURA.
Poziționarea mea cât mai în spate îmi dădea voie să observ sala. Copiii, rând pe rând, fără sfială și cu o ingenuă bucurie, au început să fredoneze. Să bată din palme, pe ritm. Să danseze, într-o frenezie generalizată și înțeleasă drept scop suprem. Să existe într-o clipă de fericire palpabilă. Acelor copii nu le era frică sau jenă să arate că sunt fericiți. Există o diferență colosală între maturizare și adultificare (să ne prefacem că există cuvântul, de dragul dragului). Copiii aceia erau maturi, sau mai maturi decât alții. Dar puteau, fiindcă înțeleg și trăiesc într-un mediu care le permite asta (cum este și normal, dar, oricum, felicitări părinților!) să fie copii în continuare.
Fericirea, între zbenguială și lacrimi
Ruptura despre care vă vorbeam anterior și în care, din păcate, cred cu tărie, are de a face cu voita sau nevoita confundare a procesului de începere a maturizării cu necesitatea mimării unei vieți de adult. Mistificarea fericirii nu le este cunoscută copiilor, tocmai pentru că ea este inventată, sau reinventată, mult mai târziu. Copiilor nu le e teamă sau rușine să arate când sunt fericiți, pentru că văd fericirea ca pe o normalitate. Adevărul este că nu e nimic grandios, nobil sau mistic în fericire. Frumusețea ei izvorăște din recurență și simplitate. Parcă am încerca să ne explicăm de ce nu mai suntem la fel de fericiți ca în vremurile copilăriei, prin așezarea acestei fericiri pe un piedestal, ca pe un obiect care trebuie tratat și admirat doar de la distanță. Pentru că așa am fost învățați. Când copiii aceia se bucurau în sală, am fost fericită. Fericirea lor a însemnat zbenguială și cântec. Fericirea mea se prelingea pe obraz.
Nu mai știu câți ani aveam, dar eram copilă când am citit primele două volume din seria Micuțul Nicolas. A fost o surpriză să aflu că a apărut, anul acesta, filmul de animație. Cumva, părea că se leagă totul. Cineva, acolo sus, lucra de zor! Eu, la șase jumătate seara, după zile sordide și îmbâcsite de întrebări existențiale, cu nopți nedormite și episoade candide și maniacale de privit poze vechi, regăseam o parte din copilăria mea.
Mi-a atras atenția din prima stilul animației. Foarte… francez! O delicatețe colțuroasă pe alocuri, o gingășie fină, subtilă, a mișcărilor personajelor, o întretăiere nepăsător de atentă a liniilor și o gamă de culori sfioase, cuminți, care înfloreau într-o aproape pictură de acuarelă. Muzica, la fel, foarte… franceză. Aceeași candoare, aceleași suișuri și coborâșuri liniștitoare. Iar mai apoi, eroii. Spre rușinea mea, nu am știut că Micul Nicolas a fost creat de doi oameni.
Citește și: BSF 2022 | Turul ETTI – Ce fac inginerii electroniști?
Credeam că pe autor îl cheamă Goscinny Sempé. Plot twist, aflam și eu în al 12-lea ceas că Jean-Jacques Sempé este ilustratorul și René Goscinny scriitorul, mai per se. Micul Nicolas a apărut, de fapt, ca un personaj în niște caricaturi de ziar, ce îi aparțineau lui Sempé. Alături de bunul său prieten René, acesta a suflat în Nicolas mult mai multă viață. O abordare cel puțin interesantă în animația Micul Nicolas este prezentarea personajului principal în relație directă cu creatorii săi.
Ideea de a spune povestea oamenilor prin și alături de povestea personajului creat apropie mult mai mult privitorul de creatori. Aduce aminte, însă, și de un alt lucru foarte important: latura umană a creatorilor, dar și latura umană a creației coexistă. Categoric, un autor (să numim generic, așa, în cazul acesta, creatorul) este divizat în autor concret și abstract, între om cu viață și toate cele și persoană care duce la bun sfârșit actul creației.
Cu toate astea, de multe ori, cele două devin valențe și nu mai sunt roluri independente. Se întretaie armonios, se zoresc într-un amalgam al trăirii, una pe alta, din simplul și marele motiv că suntem oameni. Micul Nicolas, animația, spune povestea a doi oameni. A doi prieteni. Doi prieteni, uniți de un personaj șăgalnic, simpatic, îndrăgibil, anume Nicolas. Nicolas, în sine, este efigia normalității. Este un copil de clasă mijlocie, din suburbia Parisului, cu o familie normală, cu o viață normală. Atenție, normal nu înseamnă comun, plictisitor, ci ceva cu care te poți identifica ușor, ceva ce poți înțelege și care te face să te simți înțeles.
Ce înseamnă Nicolas
Nicolas a fost și este un fenomen, nu doar în Franța, pentru că reprezintă și ne reprezintă pe mulți. Este vorba despre sentimentul de apartenență și ne-singurătate. Normalitatea băiețelului nu implică, în niciun caz, lipsa de întâmplări savuroase. Având norocul de a-i fi creați niște părinți „tipici” (tatăl care este agasat de soacră, mama care este nehotărâtă când vine vorba de designul interior, dar și o bunică foarte… bunică (care își iubește nepotul, îl răsfață și îl îndoapă cu dulciuri, care nu crede în doctori, ci în mâncare, mâncare, mâncare), Nicolas are și norocul de a se bucura de ei. În boacănele de la școală, din vacanța de vară, în clipele de ciondănire cu fetița unei prietene de familie, băiețelul găsește o fericire atât de ingenuă, încât te face pe tine, ca adult, să te întrebi dacă nu cumva ești chior de nu ți-ai dat seama, până acum, cât de simplă e viața.
Replicile mai mult decât nostime, cu precădere cele ale lui Nicolas, tâșnesc dintr-un izvor nesecat de naivitate frumoasă, și totuși ascund o înțelepciune demnă. Când Louisette, fetița prietenei de familie, apare în peisaj, Nicolas este, pe rând, dezgustat, enervat și apoi vrăjit. Insuportabila Louisette, care poate obține ce-și dorește de la adulți folosindu-și drăgălășenia, cărăia nu îi este nicicum să spună, verde în față, ce gândește (chiar și unui băiat!), care șutează magistral în minge stârnește în Nicolas o fericire amuzantă și amuzată. Concluzia acestuia? Când o sa fie mari, se vor căsători. Și, la urma urmei, printre rânduri, cam așa e și-n viață!
Citește și: Pico Reja – Istoria nespusă
Le petit Nicolas a fost proiectat la Cannes, primind și Cristalul pentru cel mai bun lungmetraj la Festivalul Annecy 2022. Proiecția de la Animest a avut subtitrare atât în română, cât și în engleză. Ah, și era să uit. Deși mă lupt de când mă știu cu franceza (și chiar mă lupt, nu glumă!), de data aceasta, auzind-o, mi-a părut mai melodioasă. Mai amabilă. Mai caldă.
E super și toată lumea e foarte foarte fericită! îi spunea o tipă alteia, când mă-ndreptam spre ieșire. Și avea dreptate. TOATĂ lumea era foarte, foarte fericită. Și nu ne era rușine.
Cronica aparține Alexandrei Stancu, una dintre „trimisele” noastre la Animest 17.
Editare de Radu Eremia, corectură și layout de Iulia Dromereschi
Animest 17 ține până pe 16 octombrie, și vă invităm să vă bucurați de festival!