F-Sides | Journey to the Sun: Tot înainte, orice ar fi

Filmul despre care vă scriu astăzi, Journey to the Sun (Günese Yolculuk), este, în esența sa, despre un om și drumul său. Cu toții avem drumurile noastre prin viață. Desigur că pentru unii traseul este mai lin, iar pentru alții este mai anevoios. Pentru că lumea, după cum știm prea bine, nu a fost niciodată dreaptă. Și, de multe ori, gândul destinației sau misiunea asumată sunt ultimele lucruri care ne mai împing să ne continuăm călătoria, în ciuda tuturor obstacolelor.

Dar să o luăm de la început. Vorbim despre un film turcesc din 1999, scris și regizat de Yesim Ustaoglu. În centrul său se află Mehmet (Newroz Baz), un tânăr care tocmai și-a părăsit satul natal, mutându-se în Istanbul. La început, acesta pare să se afle într-un punct plăcut al vieții sale. Are un loc de muncă, un mic anturaj de amici și o relație aparent stabilă. Lucrurile, bineînțeles, se vor complica în curând.

Este o crimă să arăți „cum nu trebuie”?

În viața lui Mehmet apare Berzan (Nazmi Qirix), un bărbat de etnie kurdă, care vinde casete muzicale pe stradă. Kurzii sunt un grup etnic originar din regiunea Kurdistanului, care poate fi regăsit în mai multe țări din Orientul Mijlociu, inclusiv în Turcia. Bineînțeles că nu au fost niciodată scutiți de persecuții și abuzuri mânate de rasism și xenofobie.

Deși Mehmet nu este kurd, pielea sa închisă la culoare le dă multora impresia că ar fi. Așadar, nu este deloc străin de greutățile cu care se confruntă noul său prieten. De altfel, pielea sa joacă un rol cheie atunci când, în urma unei serii de evenimente nefericite, Mehmet este arestat și ajunge la închisoare.

cadru din Journey to the Sun, vizionat în cadrul F-Sides — Imagine preluată pe de trigon-film.org

Am fost ușor surprins de alegerea lui Yesim Ustaoglu ca Mehmet să își înceapă călătoria stând pe loc. Condițiile în care este deținut sunt cel puțin înfiorătoare, iar filmul are grijă ca privitorul să vadă și să simtă cât mai mult din mizeria, durerea și disperarea prin care își trece protagonistul. O neînțelegere este suficientă pentru ca acesta să piardă totul.

Locul de muncă, prietena și libertatea îi sunt luate, pentru crima de a arăta ca un kurd și de a se afla în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Însă călătoria sa este departe de final, căci, odată eliberat, își asumă o nouă misiune.

Călătoria către soare

Berzan este ucis în timpul unui protest, iar Mehmet trebuie să îi transporte trupul până în satul său natal, de la granița cu Iranul. Abia acum putem spune că începe și călătoria sa geografică. Părăsește Istanbulul singur, alături de sicriul prietenului său mort, urmărind X-urile roșii care îi indică direcția. Pe măsură ce se îndepărtează de marele oraș și se apropie de graniță, asistăm la o transformare treptată a lumii din jurul său. Vedem copii care fug de soldați, sate părăsite și localnici cuprinși de teamă. Atitudinea autorităților devine tot mai agresivă și starea generală capătă tot mai mult din tensiunea de sub un regim de dictatură militară.

Trecând peste povestea plină de straturi și aplecându-mă puțin asupra ambalajului, pot spune că regia lui Yesim Ustaoglu m-a câștigat, atingându-mi încă de la bun început un punct sensibil prin felul în care dă viață spațiilor. Primele minute ale filmului m-au aruncat direct în atmosfera vibrantă și gălăgioasă a Istanbulului, doar ca apoi, odată cu arestarea, să simt cum închisoarea devine un adevărat infern.

Singurul cusur, pe care cred că l-ar putea remarca oricine, este interpretarea destul de plată a lui Newroz Baz, ceea ce poate fi ușor problematic, ținând cont că evoluția lui Mehmet este, până la urmă, elementul central al filmului. Acesta întruchipează un personaj plin de nuanțe fără să își schimbe aproape deloc expresia facială. Cu toate acestea, profunzimea scenariului și frumusețea cadrelor acoperă acest neajuns. Ajungi să te obișnuiești cu fața de piatră a actorului și să îl accepți așa cum e.

Urmărindu-l pe Mehmet, dincolo de construcția personajului, filmul pictează o imagine cât mai completă a rasismului autorităților turcești la adresa kurzilor. Sigur, la prima vedere poate părea ceva din altă lume. Însă, până nu demult, asemenea orori (și unele mult mai grave) se petreceau și în partea noastră de continent. Ba chiar la noi în țară. Poate că acum este puțin mai bine, însă mai este mult până când să ne lepădăm de rasism și de orice alte forme de prejudecată. Călătoria societății către adevărata incluziune este încă la început. Dar nu avem de ales. La fel ca Mehmet, trebuie să continuăm să avansăm, în ciuda tuturor obstacolelor.