Am o întrebare pentru tine. Ce doare mai tare: dezamăgirea ta sau a altora? Eu zic că ne-am deprins să punem multă presiune pe noi înșine. Să reușim, să lăsăm numai reușite în urmă, să uimim. Să fim foarte, foarte fericiți.
Aproape că nu ne mai rămâne vreme de încercat – doar de încercat. Acesta e un eseu personal, scris în numele tău sau în numele meu, prin care explic cum a stat treaba cu Bob. Și cu etapa medicină.
Am terminat clasa a XII-a acum cinci ani. Și încă nu știu ce vreau să fac. Sau dacă vreau să fac ceva anume. Țelurile mele sunt mult mai cuminți și mai vagi, astăzi. Sunt despre a fi mulțumită cu ce am, despre cum vreau să îmi păstrez spontaneitatea, încă puțin, câțiva ani, până mă prinde viața din spate și trebuie să mă fac serioasă de tot. Și sunt foarte mulțumită. Țin minte cum, la 18 ani, eram copleșită de ideea multitudinii – câte Sofii pot exista în lumea asta, câte o altă Sofie pentru fiecare decizie diferită. Mult prea multe opțiuni, și mult prea puțin timp la dispoziție în care să mă întreb ce mă face fericită. Pe atunci, aveam un răspuns destul de clar și pasionat – teatrul.
Teatrul, pâinea și calea spre succes
Dar pragmatismul trebuie să câștige. Dacă e să luăm o balanță și să punem medicina pe un taler și teatrul pe celălalt, e destul de clar că teatrul rămâne undeva în aer. Aerul dulce al posibilităților, al artei, sigur. Dar aerul nu te hrănește. Am auzit atât de multe vorbe în care pâinea și a câștiga jucau rolurile principale, încât aș putea umple străzile cu pâini. La 18 ani te lași convinsă greu că îți trebuie pâine. Dimpotrivă, ești foarte încrezătoare că poți mânca piese de teatru întinse cu cuțitul de unt pe dosul palmei. Și atât – ce-ți mai trebuie?
Dar confuzia e mare. Și îți vine să faci o declarație: „Dragi părinți și alți aparținători, nu știu ce vreau să fac, sunt o lepră, ard înspre treaba asta, dar parcă mi-e frică încă și aș mai sta un an, doi, să muncesc și să cunosc viața”. E prea mult de zis și jenant, așa. Și atunci te lași convinsă de Medicină, cu mirosul ei de spirt și cărțile grele, pline de cuvinte poroase. Mai e puțin timp până la admitere, pentru că ai stat degeaba, dar ceva din Medicină sună atât de exotic și de incitant încât mănânci cărțile pentru admitere cu o fascinație reticentă de „cum ar fi dacă?“
Citește și: Jurnal de medicinist(ă). Așteptări mari de la o lume pandemică
Și cum ar fi dacă se întâmplă să intri, și intri și la buget – nu mai poți da înapoi acuma, vestea s-a împânzit ca focul într-o pădure uscată, toate mătușile știu, toți colegii de la muncă au transmis felicitări, iar medicul de familie ți se adresează deja cu „doamna doctor”. Parcă e o glumiță de breaslă pe care ar trebui să o înțelegi deja.
Totul despre Bob Roșu
Prima săptămână, primul cadavru de disecat. Teatrul devine atât vis, cât și o formă de escapism. Cadavrul roșiatic (de ce e atât de roșu?) de pe masa de examinare devine un personaj. Primește numele de Bob Roșu, la fel și profesorul de anatomie cu umor caustic și mină de Mihai Petre. Suntem mulți în an, ai naibii de mulți, și suntem priviți cu o curiozitate care spune: oare cine rămâne și cine pleacă?
Bob nu face față la cât de dornici și zeloși sunt studenții din primul an. Nici măcar pungile de sub ochii preparatorului – studentul ăla mai mare care se ocupă cu disecția – nu par a trezi vreo frică de viitorul în medicină. Ideea de somn e luată în râs până și de noi, ăștia care abia am ajuns la Medicină și încă dormim bine. Pentru că se zice că e parte din experiență. Și până la urmă, nu e așa de greu la Medicină. Sau, mai degrabă, nu e așa de greu la Medicină atunci când nu prea te interesează.
Citește și: Jurnal de medicinist(ă). Studenție printre plușurile copilăriei
Săptămâna doi, laboratorul de biochimie. Descoperi un nou hobby: desenul. 18 ani de zile nu ai manifestat niciun fel de talent sau predilecție către desen, dar uite că biochimia din primul semestru a scos ceva din tine. Orice laborator viitor e dat deoparte în favoarea creioanelor HB și oricare pagină goală din caiet.
Primele semne de îndoială
După prima lună, parcă începi să suspectezi că medicina nu e chiar de tine,. Dar na, ai ajuns până aici, și toată lumea e așa de mândră. Ar fi cam nerușinat să-ți mai schimbi opinia. Oricum, în vreo șase ani ești liberă să faci ce vrei. Respiră adânc, hai să nu ne hiperventilăm, hai mai bine să ne uităm la artera subclaviculară a lui Bob. Bob are mâinile foarte reci. Se simt ca gheața prin mănușile de latex. Până acum, un singur coleg a leșinat din cauza lui Bob. Pare și mai hotărât cu învățatul acum. Poate mi-ar prinde și mie un moment de genul, să mă motiveze.
Într-o zi îi dispare creierul. Intrăm în sala de laborator, și acolo, pe masa de disecție, cu fața în jos și jumătate de craniu lipsă, stă Bob. Sans creier. Sunt multe de văzut la baza unui craniu, o grămadă de formațiuni, sulcus și sinus, toate cu denumiri lungi în latină. Un bețișor mic de metal alunecă de-a lungul fiecăreia, mângâie interiorul craniului lui Bob, iar eu mă gândesc că Bob se bucură de tratament. Să fii descoperit, strat după strat, să ți se analizeze fiecare părticică din interiorul tău, să ai cinci studenți per axilă studiind cu grijă plexul brahial, arătându-și unul altuia care nerv ține de ce. Nervii tăi, Bob! Pe fundal, te simți ca Mircea Cărtărescu, cu toate referințele lui anatomice și biologice.
Citește și: Ferencz Áron și proiectul „Rezonanțe”
Uite că se apropie sesiunea, faimoasa sesiune de la medicină, unde te duci să adaugi o linie în foișor, acolo unde scrie „Loc de stresat”, unde te ascunzi în bibliotecă zile întregi, și te simți deosebit de preocupată, cu teatrul tău de a-ți scoate cele 16 cărți din geantă, laptopul, markerele, pixul, de a le aranja pe toate cât mai estetic pe masă, cât mai „sunt studentă la Medicină în sesiune”. Ești regizoare. Te simți aproape prost că nu ești așa de stresată. Parcă ai trecut printr-un semestru de Medicină și ai cules numai poezie, comedie, și un talent minim îmbunătățit la desen.
Déjà vu: rutina, răceala și acreala
Undeva prin martie se strică șandramaua. Nici pe Bob nu îl mai suporți, așa ciopârțit cum e. Simți că mirosul de formol ți s-a blocat în nări și orice altceva inspiri are același iz. Șase ani se lungesc, și se lungesc, și cunoști doctorii de la Urgențe, mai ales doctorul ăla de 40 de ani amar de viață, care vorbește sictirit și fumează des și în liniște. Te vezi pe tine, la un moment dat, doctor, în ceva cabinet cu varul decojit pe pereți, cu un pacient în față.
Privirea ta indiferentă e aia care te scutură cel mai tare. O indiferență și amabilitate politicoasă în fața suferinței, o listă de medicamente în cap, o hârtiuță de trimitere pentru Adi de la altă secție. Nu mai merge, se rupe firul. A fost frumos cât a fost, dar e vremea să recunoaștem că un doctor acrit de viață e un lucru trist. Și eu simțeam acreala deja din primul semestru .
Cu coada între picioare, și în cap cu titlul „Adio, patria mea cu î din i, cu â din a”, mă duc să îmi anunț revelația la mai marii. Mai marii sunt, bineînțeles, șocați, distruși, disperați, și foaaarte dezamăgiți. Aleg să îmi asum drama, și să plec de-acasă în lume. Mă duc la București, dragi ai mei, să muncesc și să cresc mare.
Un material scris de Sofia Dumbravă (între timp, ajusă studentă în anul II la Facultatea de Litere, UBB Cluj, și voluntară la Casa Tranzit). Sofia face parte dintre studenții și studentele care, în 2021, au semnat un acord pentru a-și efectua orele de practică în proiectul nostru.
Editare: Radu Eremia. Corectură & layout: Iulia Dromereschi