Ferencz Aron, în timpul unui performance la Casa Tranzit FOTO Tamas Markos

Ferencz Áron și proiectul „Rezonanțe”

Cinci zile de muzică contemporană la Casa Tranzit. După atât de mult timp petrecut în casă, în care am văzut evenimente peste evenimente anulate, a fost ca un vis să mă pot bucura live de un concert, să pot vedea artiștii. Este o intimitate pe care poate nu am fi apreciat-o dacă nu ar fi dispărut, pentru o vreme.

Proiectul Rezonanțe, organizat de Fundația Tranzit, s-a desfășurat între 21 și 25 noiembrie 2021, și a adus împreună mai mulți artiști cu background-uri muzicale diverse. A fost un proiect axat pe muzica contemporană și promovarea ei, dar și o ocazie de întâlnire și de dialog pentru artiștii și publicul interesat de această zonă.

barbat atinge un handpand mare aramiu
FOTO handpandojo.com, site de unde puteți învăța despre handpan

Programul s-a conturat astfel: Áron Ferencz s-a ocupat de workshop-urile de handpan, în care timp de două ore participanții s-au putut bucura de acest instrument fascinant, cu o istorie deosebit de interesantă (și recentă, fiindcă au fost create la începutul anilor 2000). Áron și-a aranjat cu grijă setting-ul, cu covoare, plante, lumină difuză, astfel că atmosfera a devenit foarte relaxată și meditativă – perfectă pentru handpan. Fiecare participant a avut ocazia să rămână singur cu instrumentul, să îl înțeleagă în intimitate.


 

Până la sfârșitul lunii martie, COMPLETEAZĂ FORMULARUL

pentru a deveni și tu jurnalist/ă media.hub în Cluj!

Ai parte de acces la training, networking și oportunități de a cunoaște oameni extraordinari, scrii despre comunitatea ta și lucrezi împreună cu colegii inclusiv la Casa Tranzit, partenerul nostru local


Pe lângă workshop-uri, în fiecare seară publicul s-a putut bucura de câte un concert – fiecare într-o formulă diferită. Și cât noroc să prinzi așa ceva, cu oameni faini și calzi, cu muzică live, în timpul pandemiei! Cred că toți ne-am simțit purtați de muzică, într-un mod imposibil de reprodus acasă. Primul concert, de luni, 22 noiembrie, a fost cu doi muzicieni, Alex Munteanu și Ferencz Áron, iar de partea de vizual s-a ocupat Zsidó Erna. A început cu o parte jazzy, într-un setting intim și primitor (marca Áron, bineînțeles). După a urmat o parte mai soft, o discuție continuă între Alex și Áron, organică. Pe fundal, Erna se ocupa de partea vizuală, mixând substanțe în ton cu muzica, un complement perfect.

 

Testarea limitelor instrumentelor

Marți ne-a adus o conversație ludică între Áron și David Hences. Cei doi muzicieni au testat limitele instrumentelor și s-au jucat puțin cu așteptările publicului. Ziua de miercuri a fost o zi dedicată percuției. Trei artiști, Forró Erik, Hayashi-Kelemen Jácint-Yuuka și Horváth Tamás, au reamintit publicului că percuția este mult mai complexă și plină de posibilități decât suntem obișnuiți. A fost și o lecție în istoria muzicii – în timpul spectacolului s-a comparat muzica primitivă, antică, cu muzica experimentală contemporană. Joi, s-au reîntâlnit artiști în formula Áron Ferencz, Adorjáni Panna, Láng Dániel, Visky Péter, cu o provocare: forma fără forme. Au contestat cadrele unui performance, convențiile genului de concert, astfel încât s-a creat un joc între public și artiști.

afis tranzit house resonances
FOTO tranzithouse.ro

Mai departe, am intrat într-un scurt dialog cu Áron Ferencz, despre inspirația sa pentru muzică și cum definim muzica contemporană și limitele ei.

AIVImedia.hub: Poți să îmi povestești un pic despre background-ul tău?

Áron Ferencz: M-am născut la Sfântu Gheorghe, în anii ’90. Am locuit acolo până la 22 de ani, am făcut școala și am cântat foarte mult în Sfântu Gheorghe. Și prin București am stat foarte mult timp în zilele alea, dar în 2012, datorită unei iubiri, am ajuns la Cluj-Napoca, și de atunci sunt aici. Ca background, nu am studiat muzică, dar m-am hotărât foarte devreme că asta ar trebui să fac.

Cum ai început cu muzica?

Părinții mei sunt amândoi muzicieni – mama cântă cu vocea, tata la chitară și voce. Toată familia mea e formată din muzicieni; și surorile mele cântă. Am fost educați la Waldorf, și acolo fiecare zi începe cu muzică. Deci muzica era mereu în apropiere. Dar cred că cel mai mare idol al meu a fost tata, pe care, de când m-am născut, l-am văzut lângă un foc de tabără, cu o chitară, cântând toate piesele de pe planetă.

Ferencz Áron alături de Adorjani Panna, Lang Daniel și Visky Peter FOTO Tamas Markos

Cum a început și care este ideea proiectului Rezonanțe?

Mi se pare că e un proiect fantastic, de care Clujul încă nu avea parte, dar avea nevoie. Adică, o muzică contemporană, să zicem mai de graniță. E foarte greu suportată sau cunoscută, nu numai în Cluj, dar în general, în țară. Nu prea există spațiu, sprijin, și nici public pentru așa ceva, încă. Așa că proiectul, pentru mine, personal, a fost o mare oportunitate, să fiu chemat pentru ce îmi place cel mai mult să fac, pentru artă liberă, muzică liberă, muzică spontană, live, care, în opinia mea, e singurul habitat, singura dimensiune în care pot să fiu ce sunt, la tobe sau la orice instrument. Foarte rar am avut oportunitatea să trăiesc asta în fața publicului, mai ales în ultimii doi ani. Și cred că acest proiect dă foarte multor artiști această libertate, care e cea mai bună stare a unui artist.

În 2017, a fost prezent alături de Alex Munteanu și la un eveniment Sofar 

Care e diferența dintre muzică și zgomot, pentru tine?

Nu văd diferența. Și zgomotul e un fel de muzică. Amândouă fac parte din aceeași familie de sunete și de rezonanțe. Toate formele pe care le știm și de care suntem conștienți, forma noastră și sufletul nostru sunt, de fapt, rezonanță și vibrație. De asta putem spune că zgomotul și muzica sunt de fapt numai niște nume diferite pentru vibrații. Deci eu aș zice că există sunete ordonate și sunete altfel ordonate, și poate asta e diferența. Atunci când spunem zgomot, ne referim la niște sunete care sunt probabil făcute de ceva ce nu e un instrument muzical, în sensul clasic, dar în opinia mea și asta depinde de context. Dacă pui într-un context, într-un anumit sound space, unde poate avea formă sau are ceva valoare, atunci de fapt nici nu mai este vreo diferență, pentru că zgomotele fac parte din muzică.

Din ce locuri îți iei inspirația pentru muzica ta?

Am avut posibilitatea să cânt foarte multe forme de muzică, am fost într-o grămadă de formații, o grămadă de feluri de formații, am cântat la familii de instrumente, am făcut parte din foarte multe proiecte. Și de aceea nu pot spune că am un stil, dar din toate am câștigat câte ceva și am ceva ce folosesc. Si cred că fiecare zi care trece e adăugată la acest sound library al meu. Mi-a plăcut tare mult, dintotdeauna, muzica contemporană. Tot timpul m-am îndreptat spre cele mai noi forme de muzică. Muzica în sine se expandează, în fiecare zi, și, de aceea, cred asta. Am și chestii mai vechi, sigur, dar știu că în fiecare zi va suna mai bine. Avem forme și tehnică mai noi, și de aceea actualul m-a captivat cel mai mult. Ascult de obicei ce e cel mai nou din ziua aia, și nu ce a ieșit în trecut. Bineînțeles, am și anumite lucruri mai vechi pe care le ascult cu drag. De exemplu, muzica populară, din orice țară, acolo caut și chestii vechi, pe care le regândesc, le reformez pentru urechea de astăzi, care e superdiferită de forma în care ne-am născut sau socializat. Cred că urechea e o parte a corpului flexibilă, și în același timp, e un filtru foarte bun, strict. Dacă reasculți muzica din adolescență, îți dai seama că, wow, parcă sună puțin mai închis, dar daca asculți ceva de astăzi, vezi că sunetul se tot deschide, începe să sune foarte fin și în foarte multe forme.

Atelier cu Ferencz Áron la Casa Tranzit FOTO Facebook Tranzit House/Bogdan Botaș

Ce părere ai despre perfecțiune în muzică?

În opinia mea, perfecțiunea e o perspectivă, ceea ce înseamnă că nu văd cum ar putea două suflete, vorbind de muzică, să vadă perfecțiunea în același mod. În același timp, am și eu o ideea proprie despre perfecțiune. Dar cred că, dacă ar fi atinsă, în orice domeniu, dar și în muzică, atunci nu ar mai avea sens. Perfecțiunea ar fi ceva mort, static, și cum am tot zis, nu există nimic static. Atunci, perfecțiunea ar putea fi ceva care a trecut, și atunci putem da o perspectivă proprie trecutului. Putem spune, ăsta a fost momentul, și ne adăugăm un fel de filtru. Dar acel moment e deja mort, în următorul moment nu te mai poți referi la fel la acel lucru. Există subiectivitate, gust, culoare, dar pentru mine de acum o săptămână, perfecțiunea era o culoare, iar astăzi e complet alta.

De ce ai ales handpan-ul ca instrument pentru workshop?

E fain că ideea de Handpan Workshop a venit de fapt de la Lolo (n. red. Lorand Maxim). Nu am simțit că inițiativa a venit dinăuntrul meu, dar în momentul în care a venit, am fost imediat de acord. Poate și pentru că handpan-ul e cel mai nou instrument din paleta mea de instrumente, cu care am reușit să mă conectez foarte bine. E interesant: dacă m-ar fi întrebat cineva acum o jumătate de an dacă aș face un workshop de handpan, nu cred că aș fi fost de acord. Între timp simt că am ajuns să am o relație suficient de puternică cu acest instrument încât să vreau să îl prezint și altora. Deci a venit într-un moment bun, acest workshop. Mi se pare atât de sacru instrumentul acesta, și asta trebuie împărtășit.

Ce conexiuni ai simțit că s-au creat între tine și participanții la workshop?

Am simțit că nu sunt profesor, că nu predau, și nu știam cât de mult se schimbă chestia asta într-un workshop. Am foarte multă experiență cu predatul pentru copii, de mulți ani fac asta, dar aici nu a fost nimic asemănător. În primul rând, am avut la fiecare workshop câte trei oameni, care nu se știau neapărat între ei, așa că în primul rând era o întâlnire între ei. A fost interesant pentru că au venit oameni cu diferite background-uri, și s-au întâlnit la același instrument și aceeași idee. Și mi-am dat seama că nu am avut statut de mentor sau de profesor, am fost de fapt doar un mijlocitor între ei și informație, iar fiecare a preluat de la mine în modul în care a avut nevoie. Cumva am reușit toți, nu știu cum, să scoatem regula de cine dă, cine primește, cine predă, cine învață.

Concertul Duo Performance a avut un setting foarte intim, de parcă pășeai în sufrageria cuiva. De ce a fost asta o parte a performance-ului? A fost mai mult pentru tine sau pentru public?

În ultimul timp, cam de la începutul pandemiei, toți am intrat mai mult în spațiile în care trăim. Bine, și până atunci am avut întotdeauna nevoia asta de a face scena sau orice spațiu în care stau să fie mai cosy, să mă simt ca acasă. Și asta nu se creează neapărat din obiectele pe care le adaug, covoare, plante și mai știu eu ce, ci din întreg feng shui-ul. Mi-am dat seama că am mare nevoie de chestia asta, chiar am început, acasă, un houseplant show. Plantele pe care le ținem acasă sunt o poartă între natură și tine. Ești și puțin afară, și puțin înăuntru.

Ferencz Áron FOTO Facebook Ferencz Áron

Casa mea e plină cu plante, și de aceea am așa un dor de ele, si pe scenă asta simt: toate culorile și vibrația lor. Am ceva în viață lângă mine, care trăiește, care depinde foarte puțin de mine, si așa încerc să simt și muzica mea. Nu devine un stil sau ceva exact, ci e o muzică care există fără mine. Există, o pot contacta sau nu, e ceva ce este, dar nici nu este. Și cred că Duo FM, concertul și setup-ul, asta au încercat să fie. Să acorde un spațiu din care să poți face parte, dacă alegi. Dacă n-ar fi fost situația asta de pandemie și distanță socială, aș fi avut publicul lângă mine, să poată trăi muzica aproape la fel ca mine, într-un spațiu în care nu dau ceva, ci împreună încercăm să experimentăm ceva.

Cum ai simțit discuția dintre tine și Alex?

Cu Alex e superușor. Am cântat mult împreună, de zece ani deja, iar după ce ne-am mutat amândoi la Cluj am mai avut câteva ocazii, puține, dar de fiecare dată era ca și cum ieri am fi stat toată ziua împreună. Ne înțelegem foarte ușor, liber, avem și momentele alea foarte sincere, în care ne putem spune unul altuia, aia nu merge. Când ești atât de naked că nu mai ai ce să arăți mai mult.

Ne întâlnim rar, aici în Cluj asta a fost a doua oară în fața publicului. Cred că asta va rămâne o chestie pe viață, să ne vedem tot la doi ani și să cântăm un set de genul. Ne-am întâlnit să vorbim despre concert, să pregătim ceva, și ne-am dat seama că nu prea avem, nu putem face nimic dinainte. Sigur, există un fel de plan, nu poate exista free music. Muzica iese cu toți cei 31 de ani ai mei, cât am eu, prin mine. Fix asta e trucul, zic eu, la improvizație, ce se filtrează în acel moment, ce iese și de ce. Și cum vorbeam mai devreme, pentru mine muzica e ceea ce e acum.

Poți să-mi spui mai multe despre ce făcea Erna în timpul concertului?

Voiam să îi arăt ei, care nu are deloc experiențe de improvizație, cum e senzația asta. Sigur, forma e foarte ușoară pentru ea. Fiind chimistă, în două ore a reușit să pregătească ideea. Mi s-a parut că a mers foarte bine, mai ales că a fost o stare ieșită din zona ei de confort, și tocmai genul acesta de stări pot produce miracole. A prins tehnica de retroproiectări din prima, a durat totul două ore. Când ai atât de puțin timp, atunci orice faci rămâne organic, live, nu poate să moară pentru că nu ai timp să îți faci preconcepții, să îți calculezi mișcările.

duo fm saxofon tobe setup imagini
FOTO Pagina de Facebook Tranzit House/Lorand Maxim

Îmi spui puțin despre concertul „Ce ne jucăm azi”?

Cu David e altă viață, e mult mai dinamic. Am cântat foarte mult și cu el, avem o chimie foarte puternică. Aici am învățat iar o chestie, când nu te ajuta tehnica și nu ești în zona ta de confort, atunci iese o prezență și un focus enorm de mare. Pentru amândoi poate fi foarte obositor, când nu ne e confortabil. A fost un concert pentru cei doi copii  ai săi. În primul rând, despre ei, dar și despre el, ca tată. Mi-am dat seama că și în muzică, pentru copii, răspunsul la „Ce ne jucam astăzi?” e unul foarte ușor: ce este, și ăla e răspunsul, nimic în plus, nimic în minus.

Voi ați mai cântat în formula asta în august, nu?

Da, a fost atât de fain încât a trebuit să se repete ocazia! Ce am cântat nu se poate repeta, dar ocazia da. Avem o formă, adică ăla e și conceptul: forma fără formă. Oamenii ăștia sunt foarte faini, foarte liberi. Toți încearcă să iasă din zona lor de confort, și de asta e fain proiectul. Toată lumea face ceva de care le e frică, nu numai în fața publicului, ci și față de ei înșiși, anxietăți, și toți încercăm să trecem prin ele. Concertul ăsta e pregătit, are preconcepție și repetiții în spate, va fi ceva ce știm, și între cadrele astea, pozele astea, trebuie să încadrăm niște forme.

Urmărește evenimentele de la Casa Tranzit pe site-ul lor


 

Un material documentat și scris de Sofia Dumbravă (studentă în anul II la Facultatea de Litere, UBB Cluj, și voluntară la Casa Tranzit). Sofia face parte dintre studenții și studentele care, în 2021, au semnat un acord pentru a-și efectua orele de practică în proiectul nostru.

Editare: Radu Eremia. Corectură & layout: Iulia Dromereschi

Foto: Tamas Markos, Bogdan Botaș, Lorand Maxim & potrivit credits

2