7 aprilie este Ziua Mondială a Sănătății, iar în contextul pandemiei mondiale de SARS-COV-2 Organizația Mondială a Sănătății a decis ca scopul după care ar trebui să ne ghidăm să fie „O lume mai corectă și mai sănătoasă pentru toți”, cu referire în special la prevenirea inechităților din sistemul medical. Despre acest subiect, de altfel sensibil, se scrie și se dezbate de multă vreme; ca simplă recomandare, avem o serie de materiale publicate de The New York Times, care a ridicat un semnal de alarmă privind pierderea culturii amerindiene din cauza deceselor accelerate ale membrilor triburilor din rezervații, adesea aflate la mare distanță de orașe și deci de servicii medicale potrivite.
Noi, redacțiile media.hub, am publicat un prim jurnal al uneia dintre redactorele noastre aici: Jurnal de medicinist(ă). Maria povestea despre experiența sa de studentă în primul an la Medicină în plină pandemie și despre cum a fost să învețe în mare parte online. Astăzi, continuăm seria cu mărturia Vivianei, studentă în anul II la Medicină Generală la Facultatea de Medicină și Farmacie din Oradea.
Ne dorim ca Jurnalul de medicinist(ă) să fie publicat săptămânal și de aceea căutăm activ studenți și studente la Medicină, indiferent de an sau specializare, care doresc să-și vadă publicate experiențele mai bune și mai rele din sistem, pentru a construi împreună o panoplie realistă a ce înseamnă să studiezi medicina în România curentă. Ne puteți contacta la aivibuc @ gmail [dot] com.
Tic-tac, tic-tac. Parcă trăiesc în două ceasuri cu timpi diferiți. E ca și cum, odată cu studenția, timpul s-a lichefiat și mi-a scăpat printre degete. Emoțiile din anul întâi s-au clădit peste experiențele încă neprocesate de la final de liceu. Mutarea într-un oraș nou, un stil de învățare diferit, să am grijă de mine în timp ce învăț cum să am grijă de alții… Cam asta încadrează, pentru mine, imaginea de medicinistă în entuziasmul de bobocel.
Dar acum, cu laptopul în chip de mică unealtă secretă a studenției, după trei sesiuni trăite în mod diferit, mi-aș descrie altfel experiențele. Am fost destul de norocoasă să pășesc în sufletul facultății din Oradea în condiții normale, înainte de era covid, să îmi îmbrățișez colegii, să alerg nebunește pe holuri căutându-mi laboratoarele și să aștept dând din picior la coada de la cafeneaua de la colț, ca să mă trezesc cu un espresso înainte de cursul de la ora 8:00. Mi-aș dori ca oricine să experimenteze sentimentul de boboc ca la carte și, cu cât ne adâncim mai tare în pandemie, cu atât îmi pare cel mai rău pentru studenții din anul întâi, care ajung să își cunoască colegii poate și din alte țări doar virtual.
Numărând oasele scheletului Gheorghiță
Dacă aș fi întrebată de ce îmi este cel mai dor, aș răspunde pe nerăsuflate „de adrenalină”. N-am să uit niciodată cum eram ascultați săptămânal în cadrul laboratoarelor și cum fiecare, cu ochii în pământ sau frământându-ne degetele, încercam să răspundem cât mai bine. În anul întâi, la Anatomie, se studiază oasele, și aveam un schelet pe care eu l-am numit Gheorghiță, să-l simt mai aproape, că pe un prieten. Și în fiecare zi trebuia să vorbim despre Gheorghiță și fiecare oscior al lui. Că vorbeam de adrenalină, nu e doar ascultatul, e febrilitatea interioară, care tot crește când vrei să întrebi ceva, pentru că la facultate nu ești întrebat de două ori dacă ai înțeles. Adrenalina de nu a întârzia la cursurile la care vrei să prinzi loc în față, adrenalina de a pune mâna pe un organ pentru prima oară.
N-am cum să uit și de adrenalina primelor examene. Toată rutina, cu monologul de dimineață din fața oglinzii, drumul spre facultate, pe care repeți în gând ultimele detalii, minutele odioase înainte de primirea subiectelor, în care te rogi să nu pice capitolele pe care nu le prea știi, ticăitul ceasului din amfiteatru și scrâșnetul de cretă pe tablă când eram anunțați cât timp mai avem. După ce dădeai lucrarea și respirai ușurat câteva minute, venea așteptarea pe coridoare, timp în care auzeai atât de multe posibilități de răspunsuri că nici nu mai știai ce să crezi. Și după ce domnul doctor te privea în ochi și îți spunea notă, te duceai acasă și o luai de la capăt. Toată lumea spune că sesiunea e cea mai rea parte, dar ce n-aș da acum să îmi petrec orele pe coridoarele facultății!
Virusul ne-a răpit practica de vară și am rămas doar niște roboței cărturari
Pandemia a venit peste mine că un val, în timp ce mă bronzam pe plajă. Tocmai ce îmi schimbasem apartamentul, decorasem și nici nu am apucat să stau două săptămâni, să îmi iau cărțile pentru semestrul II, și am fost trimisă acasă. Desigur, la început, să fii acasă e un vis, e o minivacanță, dar când trebuie să te pui pe treabă în dormitorul tău din copilărie, printre plușurile tale, mai bine ar merge un somn. Săptămânile treceau și noi, studenții, ne bazam că sigur o să ne întoarcem la facultate. Ni s-a cam urcat la cap, așa că prima sesiune online nu a fost luată în glumă de profesorii noștri. Sigur că a fost greu, acomodarea, zecile de „Mă auziți?” și „Mai puteți spune o dată, vă rugăm” din timpul cursurilor, găsirea voinței de a lucra în același ritm ca înainte. Cu toate astea, puterea obișnuinței le bate pe toate și fiecare dintre noi a trebuit să învețe să fie autodidact/ă. Unii ne mai întâlneam săptămânal pe Discord, să ne punem întrebări din materie și să ne mai lămurim, și așa ne mai țineam motivați unii pe alții.
În 14 martie s-a împlinit un an de când sunt acasă, și din ultimele anunțuri date de facultate, nu-mi voi găsi drumul înapoi la Oradea înainte de aprilie. Am intrat în anul II online și am avut materii pe care aștept cu tot dragul să le înțeleg față în față. Am avut prim ajutor, cu practică învățată din videoclipuri și poze, histologie, unde trebuia să vedem țesuturi la microscop, și unde, deși finalul oricum ar fi fost niște poze, am fi văzut în fața ochilor noștri cum se colorează fiecare țesut diferit și procesul pas cu pas. Virusul ne-a luat și practica de vară și am rămas niște roboței cu niște cărți de teorie la purtător.
Sper să ajungem la lumina de la capătul tunelului cât mai repede, și tunelul acela să ducă înapoi la facultate. Pentru mine, lumina aceea e un bilet de tren doar dus spre Oradea, o îmbrățișare cu colegii, cafeaua dintre cursuri și zecile de halate de laborator ce se plimbă pe coridoare.
Text: Viviana Rusu (redacția #baiamare)
Editare & corectură: Iulia Dromereschi