FOTO Roua Hinkov

„Cuget, deci rezist”. Dialog cu Carmen Lidia Vidu despre rolul teatrului documentar în societate

Pe Carmen am descoperit-o fix acum un an, din întâmplare, cu ocazia Festivalului Național de Teatru. Atunci, am urmărit spectacolul ei, Jurnal de România. 1989, din confortul propriei case. Dacă nu ați știut, ediția 2021 a fost exclusiv online, din cauza situației pandemice. Anul acesta, Carmen Lidia Vidu revine pe scenă în cadrul Festivalului Național de Teatru, cu Oameni. De vânzare, montat la Teatrul German de Stat din Timișoara.


FOTO Roua Hinkov

Am discutat cu regizoarea pe malul Dâmboviței despre dialogul în teatru. Despre dificultățile cu care a dat piept în industrie. Despre nevoia de teatru ca voce prin care să rupem cercul vicios al traumelor. Despre ce o inspiră în procesul de construire a spectacolelor ei, despre nuanțele personalității ei care nasc idei de noi proiecte, și despre Oameni. De vânzare.

Spectacolele mele cred că sunt liniuțe de dialog. Adică, la capătul celălalt cineva vorbește. Cineva răspunde. Oamenii, cu siguranță, răspund. Dacă nu aș crede că ei răspund, atunci m-aș minți jalnic. Mă mint dacă ei nu răspund. Eu cred că răspund… eu cred că răspund…

Vorbește-mi despre tine

Drept să spun, spectacolele regizoarei te scutură prin onestitatea lor. Cum spune chiar ea, spectacolele ei sunt un statement. Argumentul ar fi lipsa de dialog din societatea românească. Comunicarea era aproape inexistentă în copilăria sa, din pricina regimului totalitar comunist. Prin urmare, Carmen și-a găsit refugiul în teatru. Locul unde experimenta în profunzime, cu propriile ei sentimente și probleme din adolescență.

Vorbeam între noi, ne alinam între noi, construiam personaje, construiam decoruri, vorbeam despre noi, într-un fel. Și a fost terapia mea. Și așa m-am apropiat de teatru”, povestește ea. Acest rol terapeutic, de purificare, îl au și spectacolele ei.

 

De exemplu, întreaga serie Jurnal de România, proiect derulat de Carmen de șase-șapte ani, vorbește despre comunitatea din fiecare oraș gazdă. Spectatorul se recunoaște în personajul de pe scenă, pe care actorii își spun povestea. Cred că onestitatea m-a atins acum un an, când am văzut Jurnal de România. 1989, în cadrul FNT. Credibilitatea unor experiențe reale, a unor oameni simpli, care au simțit să iasă în stradă în acele zile friguroase de decembrie, sau poate doar în gând, la început. Vorbe de o intensitate zguduitoare, care m-au mișcat.

 

De ce nu vorbim și despre noi? Ne unesc aceleași probleme

Asta-mi place când merg la teatru, să mă regăsesc în ce văd pe scenă. Să se vorbească și despre mine, despre tine, despre noi, despre voi, despre ei sau ele. De asta avem nevoie în teatru, de simpatie. Am întrebat-o pe Carmen ce merită pus în scenă, pentru ea.

De aici a pornit pasiunea mea de a mă înțelege, de a-i înțelege pe cei din jur din generația mea

Fiecare proiect al ei discută deschis despre problemele unei comunități, ale unei generații, ale unei națiuni. De ce? Din nevoie și lipsă de dialog, care creează traume care duc la societăți traumatiza(n)te, și așa se naște un cerc vicios. De exemplu, pentru Carmen, perioada postdecembristă a fost o schimbare radicală.

 

Livia Almășan și Carmen Lidia Vidu FOTO Roua Hinkov
Livia Almășan și Carmen Lidia Vidu. FOTO Roua Hinkov

Am pus pe mine 20 de kilograme, brusc, în două săptămâni, la prima mea plecare în Germania. Când am deschis frigiderul și am văzut brânză topită și multe altele. Eu nu aveam, deci nu știam ce-s alea, și pur și simplu inhalam frigiderul. Acum, dacă povestești pare din filme, da pentru mine a fost un șoc. Nimeni nu scria despre aceste lucruri, despre copiii care se îngrașă brusc, despre copiii care vin dintr-un regim totalitar, despre copiii care visează doar America”, explică regizoarea.

Subiecte ascunse după cortină. Despre care nu vorbește nimeni. Din frică, din nesiguranță, din ignoranță sau sub pretextul de discreție. Însă ele rămân probleme care ne macină.

Imaginația ei lucrează mereu cu raționalul, concentrându-se pe raportul cu societatea, cu psihicul uman și cu ceilalți, de unde direcția documentaristică a artei sale. Nu e de mirare că a fost olimpică la istorie. Structura spectacolelor de teatru semnate de Carmen sunt inspirate de profesoara ei de istorie, pe care o adora: „(…) pe genul feminist, așa, dar supersexy, cu tocuri, cu bluză roșie și cu catalog aruncat pe catedră… Era o imagine atât de occidentală, pentru mine, combinată cu discursul de istorie. Era fantastic.” Arta ei de azi a pornit, cumva, de la „structura Simona Stieger”, profesoara de istorie, „(…) cu alt tip de săgeți și altă punere în pagină”.

Nu suntem singuri

Sămânța spectacolelor ei pleacă chiar de la noi. De multe ori, Carmen pornește pe drumuri nebătătorite. Poate din dragostea ei de oameni și pentru oameni, deși a fost mereu o ființă solitară, un outsider care nu a făcut niciodată parte din grupuri. Așa am aflat despre istoria cu i mic și cum solitudinea a trezit o serie de căutări interioare pentru ea.

Mi-am dat seama că am luat foarte multe premii din copilărie până în prezent, și am rămas o nesemnificativă. Ceilalți m-au tratat toată viața ca pe un apendice. Adică teatrul românesc poate foarte bine să existe fără mine, societatea la fel. Am zis, OK, nu-i așa că sunt foarte mulți alții? Și totuși, din nesemnificativ, în nesemnificativ formăm o societate care nu are încredere în ea. Fiindcă toată societatea asta este societatea acelor care nu au nimic de spus.

Atunci am bătut la porțile teatrelor și am invitat la tipul ăsta de dialog. Cât de mult semnifică ei pentru teatrul lor, dacă au un cuvânt de spus pentru strada lor, pentru blocul lor, dacă merg la ședințele de bloc. Și din dialogul cu ei s-a născut Jurnal de Romania. Cumva, este vorba despre puterea celor nesemnificativi și e o încurajare reciprocă.”

 

Carmen Lidia Vidu FOTO Roua Hinkov
Carmen Lidia Vidu. FOTO Roua Hinkov

De altfel, același complex al lipsei de semnificație i-a alimentat și teama că nu are nimic de spus în teatru. Asta și din cauza sistemului în care a crescut, în care vocile feminine nu contau, ci erau considerate de umplutură: „Am tras. Mi-au fost închise foarte multe uși și am intrat pe multe geamuri âsau uși din spate. Ăsta e adevărul. Mereu a trebuit să fac un efort dublu sau triplu, să-mi cizelez emoțiile și să nu cad în excese, să nu cad în depresii, să nu cad în nihilism.

Un exercițiu de putere

La invitația Teatrul German de Stat, în căutarea unui subiect important pentru comunitatea lor, Carmen a bătut la ușa Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, unde a găsit răspunsul: vânzarea etnicilor germani, în timpul regimului comunist. În comparație cu Jurnal de România, care studia „la firul ierbii”, aici ne dăm un pas în spate, pentru a vedea imaginea de ansamblu.

Devenim ochii și gândurile unui negociator, om care decide destinele a sute de mii de oameni. Pentru Carmen a fost clar, încă de la început, ce o interesa și cu ce avea să experimenteze pe scenă. În contrast cu gândirea teatrală a producătorilor și actorilor, care erau interesați de oameni, dacă au suferit și care sunt poveștile lor, Carmen urmărea un fir roșu, cel al negocierilor. Cum gândesc oamenii care dețin puterea decizională pentru mase, cum tranzacționau și cum se desfășurau discuțiile.

În timpul spectacolului, se repetă întrebarea dacă tu, spectatorul, ești dispus să negociezi cu un dictator. Dar dacă salvezi sute de mii de vieți? În fața acestui teren minat reprodus pe scenă, Carmen a prins curaj și radicalizare feministă în discursului ei din viața zilnică. „Cred că mi-a făcut coloana vertebrală să stea un pic altfel.” A fost un exercițiu care a declanșat o schimbare de perspectivă asupra activismului pentru regizoare. Odată cu depășirea reticenței față de agresivitatea activistă și acceptarea meritului de a trăi într-o societate mai bună datorită lor, nuanța militanta din Oameni. De vânzare nu a împrumutat din agresivitate, ci s-a cizelat.

 

Oameni. De vanzare FOTO Carmen Lidia Vidu
Oameni. De vânzare. FOTO furnizată de Carmen Lidia Vidu

Un manifest care îndeamnă să-ți conștientizezi vehemența și toxicitatea, alimentate de societatea în care trăim, și, mergând la teatru, la film, la evenimente culturale, să lucrezi cu tine pentru depășirea fricii de putere și a minciunii. „Cu cât ne izolăm mai mult, cu atât deschidem poarta către frică, către panică, neîncredere și toate astea duc la o societate extrem de vocală, extrem de toxică. În loc să vorbești, urli, în loc să atingi, lovești, în loc să zâmbești, rânjești, și așa mai departe.

Trecutul ustură

Înainte de a ajunge la forma în care poate fi văzut în prezent, Oameni. De vânzare a trecut prin modificări majore de construcție, scenariul fiind înjumătățit, iar grafica schimbată de la zero. Trebuie să-ți spun că forma pe care o vede publicul acum, este cred a patra formă, nu a patra formă de exercițiu, ci a patra forma cap-coadă”, susține Carmen Lidia Vidu. Și asta fiindcă e vital ca spectatorul să înțeleagă cine vorbește.

În spectacol apar scrise foarte multe nume, iar asta poate fi un șoc pentru public. Când vii la spectacol și vezi numele celui cu care ai negociat, se simte ca un fior pe șira spinării. Fiecare reprezentație a spectacolului de la Teatrul German din Timișoara a fost sold out, chiar cu locuri suplimentate, căci sală este mică, de numai 150 de locuri. Văzând afișul, etnici germani veniți în vizită își anulau zborul de întoarcere spre casă, doar ca să-l vadă.Sper doar să se raporteze un pic altfel la societatea care l-a construit. Să înțeleagă că e construit din cei care au plecat și din cei care au rămas”, a mai precizat aceasta.

 

FOTO furnizată de Carmen Vidu

Un pas spre schimbare

Spectacolul trezește acea voce din tine care te face să te gândești la comunitatea din care faci parte, la rădăcinile tale, la suferințele înaintașilor tăi. Liniuțele de dialog care te împing să te gândești la schimbare. La cum te-ai putea implica în comunitatea ta. „Știi, la fel ca și la sport, dacă faci 100 de zile abdomene și după o lună de zile nu mai faci, corpul are memorie. Așa ar trebui teatrul să fie: un sport care, chiar când nu-l mai practici, să lucreze în societatea asta.

 

Citește și: REACTIV #2 | Anca Munteanu: „Scrisul mă ajută să clarific cine sunt”

Nu tot teatrul trebuie să fie militant, activist, social, politic sau documentar. Deși stilul regizoral al lui Carmen nu implică magie, dragoste sau mister, ea îndeamnă ca, indiferent dacă sunt folosite sau nu, să inspire publicul spre evoluție.

 

FOTO furnizată de Carmen Vidu

 

Cred că România este o societate care chiar are nevoie de dialog. Și cred că ăsta este rolul teatrului. Bun, vorbim despre sexualitate, despre dragoste, despre ce vreți voi, punem și magie, punem de toate, dar hai, când pleacă publicul, să rămână și el cu ceva. Ca, atunci când merge la vot, sau când face dragoste data viitoare, sau când își educă copilul, sau când merge acasă la soț sau la soție, teatrul să lucreze în conștiința lui, ca o voce pasivă.

 

„O veșnică speranță”

Cu toate astea, Carmen încă trăiește cu teama că sala va fi goală. Mai e și presiunea constantă de a lucra la ceva nou. Nici nu apuci să primești primele aplauze, și deja oamenii te întreabă ce mai e nou, deși în ultimii doi ani ți-ai pus toată munca în proiectul acesta. În teatru, nici nu apuci să te bucuri de „momentul tău de glorie”, că o iei de la capăt. Și frica de eșec continuă să fie alimentată de percepția industriei teatrului românesc față de arta ei.

 

Tu mi-ai spus că sunt altfel, dar nu se mai poartă, acum sunt de nișă. Și așa o să mor: o veșnică speranță, altfel zis de nișă, care nu face teatru, care face altceva. Acum mulți simt nevoia de tipul meu de teatru și văd, dar asta se întâmplă totuși de doar cinci-șapte ani. Până aici au fost 15 ani în care, totuși, am luat premii internaționale, am fost în festivaluri, dar nu am simțit că am cu adevărat ceva de spus. Sau că sunt ascultată.”

 

Discuție Carmen Lidia Vidu - Livia Almașan FOTO Roua Hinkov
Discuție Carmen Lidia Vidu – Livia Almașan. FOTO Roua Hinkov

Totuși, regia este o meserie de vocație și e cam greu să-ți asculți raționalul și să-i pui punct. Carmen a continuat. Pentru fiecare spectacol, regizoarea termină o „micro-facultate”, iar ușurința cu care vorbește despre subiecte istorice, sociologice, politice, antropologice a maturizat-o mai mult decât și-a propus vreodată. Prin procesul de construire a artei, lucrezi cu sinele. A învățat să-și îmbunătățească vocea. Totuși, regia este o meserie de autor și o competiție constantă. „Aici intervine egoul. Vocea celorlalți nu te reprezintă pe tine și e normal să nu te recunoști în vocea celorlalți, și atunci e normal să nu-ți placă alte spectacole. Când nu înțelegi lucrurile astea: gelozia, mândria, egoul, începe o luptă din care tu de multe ori pierzi. Adică nu știu câți învingători sunt din lupta asta cu mândria și cu egoul, cu gelozia. E o meserie grea”, ne-a transmis Carmen.

Citește și: Interviu cu Anna Benczédi, ilustratoarea care pune zâmbete pe chipuri

 

Proiectele sunt puține și concurența e mare. Partea bună e creșterea constantă a calității teatrului românesc. Și, când se dă drumul la buget și vizibilitate, se mai fac greșeli. De aceea, relațiile dintre femeile din teatru ar fi bine să fie mai cizelate. Speranța e acum! „Sunt voci mature, articulate, politice, sociale, educaționale, sunt voci care vorbesc despre traumă, sunt voci agresive, voci moi, tot felul de culori în vocile astea. Fetele sunt foarte bine în acest moment în teatrul românesc. Pentru prima oară le simt, mă simt bine în teatrul românesc cu aceste voci.” Carmen a spus că regizoarele au maturizat foarte mult scena de teatru din România, dându-i valoare de talie internațională. Ele sunt prezentul, iar monopolul începe să se risipească, desigur asta cu multă luptă dusă la activ.

 

FOTO Roua Hinkov

Să lucrăm cu noi

Refugiul ei în lupta cu proprii demoni stă în discuțiile cu duhovnicul ei de la Arad. Un om învățat, care a terminat filosofia înainte de teologie. Discuții oneste și vulnerabile despre frica ei de a sta pe tușă două secunde, disperarea de a nu aparține unui grup, invidia după ce-a obținut altcineva un anumit proiect, premiile pe care alții le iau strălucind pe scenă, discuții în care Carmen este foarte prezentă și acum, după 20 de ani de la prima conversație cu el.

Deși nu mai e la modă, Carmen merge la biserică. Acolo lucrează cu Dumnezeu, prin căutările ei de pace și echilibru interior. „Datorită teatrului și datorită studiului, mie îmi place să lucrez cu mine. Sunt sigură că sunt mulți oameni care merg la biserică și nu lucrează cu ei. N-am de ce să judec lucrul ăsta. Probabil în mine există un tip de deschidere spre spiritualitate, de aceea lucrează acest Dumnezeu în mine.

Totul vine cu un preț

La final, mai aveam o singură curiozitate. Este întrebarea care m-a urmărit o vreme, după ce am văzut Oameni. De vânzare și anume: „Care este prețul tău?”. Am aflat că nu este prima dată când apare întrebarea asta într-unul dintre spectacolele ei.

 

Pescărușul. Ultimul Act FOTO Carmen Lidia Vidu
Pescărușul. Ultimul Act. FOTO Carmen Lidia Vidu

O adaptare după Oscar Wilde, Pescărușul. Ultimul act, vorbește despre un pescar care se îndrăgostește de o fiică a mării. Pentru a fi împreună cu ea, pescarul încearcă să-și vândă sufletul unui neguțător, unui preot și unei vrăjitoare. Vrăjitoarea îi repetă că orice-și dorește are un preț, iar asta devine laitmotivul spectacolului regizat de Carmen.

„Nu știu care e prețul meu. Chiar nu știu. Nu știu care este, încă. Încă nu a fost nimeni interesat să mă cumpere, probabil. Nu știu. Mai trebuie să fie și întrebări la care nu am răspuns. Nu? Nu știu prețul. Cred că asta ține de maturitate, să știi care ți-e prețul. Nu știu încă.”


Livia AlmășanUn interviu narativ realizat de jurnalista voluntrară Livia Almășan. Livia a lucrat zi-lumină pentru ca materialul să apară înainte de „Oameni. De vânzare” la FNT, astăzi, de la ora 20:00.

Fotografiile de pe malul Dâmboviței au fost realizate de prietena Liviei, Roua Hinkov. Una dintre creațiile recente ale Rouăi o puteți vedea mâine, la UrbanEye Film Festival: un prim scurtmetraj documentar.

Fotografiile din spectacole ne-au fost furnizate de Carmen Lidia Vidu. Îi mulțumim pentru timp și disponibilitate, și pentru că este o regizoare care se documentează, comunică și rămâne în (sub)conștient.

 

Suntem parteneri media FNT 2022 și publicăm materiale despre spectacolele și oamenii din teatru. Urmăriți-ne.

4
Livia Almășan
Am două mari pasiuni: filmele și teatrul. În serile libere în care nu sunt spectator, cel mai probabil mă vei găsi în camera mea zdrăngănind la ukulele. Iubesc cultura și spiritul aniilor '60 -'70 și consider despre mine că sunt un suflet FLOWER POWER.