Deuxterre este țara care a renunțat la zei, la biserică și monarhie. În țara asta, viitorul aparține științei. Orice practică religioasă sau spirituală este interzisă prin lege. Agențiile guvernamentale veghează atent la respectarea acestor legi și chiar îi arestează pe curioși. Și totuși aici, în orașul Cadiz din romanul Confesiunile domnului Freejoy, demonii se plimbă printre muritori, posedând trupurile celor care se oferă în schimbul unor beneficii materiale.
Aici, nu moartea înseamnă cel mai odios sfârșit, ci perspectiva ca sufletul să-ți fie consumat de o entitate din altă lume. Aici e locul unde Zona Crepusculară se întâlnește cu Poltergeist și cu orice film sau carte despre mafie îți vine în minte. Pare prea mult de urmărit? Ai nevoie de un ghid? Domnul Freejoy este la post, mereu jovial și stăpân pe situație. Sau nu. Ai grijă! Nici el nu este ceea ce pare!
Am început romanul Confesiunile domnului Freejoy cu gândul că mă întâlnesc cu un fel de Dosarele X, varianta Fantasy. Câteva sinucideri misterioase și un cuplu dornic să le investigheze. Adelind Ness, o domnișoară inocentă, arhitectă și scriitoare, cu oarecare talente de detectiv și Ruan Freejoy, omul (cel puțin așa am crezut inițial) care pare să le știe pe toate, mereu stăpân pe situație.
Începutul avea toate componentele unui roman polițist clasic și, pentru câteva pagini, chiar am crezut că acesta este traseul. O conspirație ascunsă și doi detectivi nonconformiști, care reușesc acolo unde autoritățile statului (real sau imaginar) eșuează. Un personaj aparent pozitiv, care se dovedește în tabăra greșită și, la final, o mare confruntare, poate cu iz paranormal. Ați mai văzut rețeta? Eu da. Credeam că se aplică și în această carte, iar singurul lucru care urma să mă surprindă aveau să fie răufăcătorii.
Andrei Mazilu și Andreea Sterea s-au gândit probabil că un cititor merită mai multe surprize. Nu le voi dezvălui pe toate, dar voi căuta să arunc câteva raze de lumină peste cadrul general al cărții. În acest fel, viitori cititori vor înțelege că nu se vor întâlni cu o carte polițistă sau Fantasy obișnuită.
Cadrul general din romanul Confesiunile domnului Freejoy
Chiar dacă este mai avansată tehnologic decât lumea din Arhipelagul Voss (cea din Anotimpul pumnalelor și Jocul necromanților de Andrei Mazilu), Deuxterre nu este la fel de spectaculoasă. Această țară fictivă este destul de aproape de lumea noastră, undeva prin anii 1950-1970. Are mașini, camioane, electricitate și arme automate.
Citește și recenzia lui Daniel la romanul Anotimpul pumnalelor, de Andrei Mazilu |
Acțiunea se petrece în orașul Cadiz (capitala), cu excepția unei excursii în ținuturile rurale din jur. Orașul îmbină modernismul cu epocile trecute, despre care aflăm că au fost marcate de masacre și superstiții. Clădirile din perioada vechii monarhii sunt cele mai bine conturate în peisaj și locurile care ascund cele mai mari secrete. Chiar dacă nu mai este în prezent la modă, există urme ale unei separări etnice și sociale, cu comunități formate în urma unor activități din trecut și marginalizate pe baza unor stereotipuri ce le putem întâlni foarte bine și astăzi.
Nu întâlnim roboți steampunk sau dirijabile de război. Autorii au renunțat la spectaculos pentru a putea da greutate acțiunii. Contrastul între decorul obișnuit și întâmplările fantastice face povestea mai atractivă decât orice alt cadru exotic.
O lume a fantomelor și a instituțiilor fictive
Pasionații de spectaculos nu trebuie să-și facă griji că se vor plictisi imaginându-și doar clădiri vechi, străzi întunecate, depozite abandonate sau pivnițe bântuite de spirite rele. Din contră. Vor avea șansa să însoțească personajele în câteva călătorii în alte dimensiuni și lumi, cu decoruri apocaliptice greu de întâlnit chiar și în jocurile video.
Vor descoperi o lume a fantomelor, formată dintr-un oraș-necropolă ce se rotește mereu, o lume invadată și distrusă de demoni. Cireașa de pe tort este un nivel al Infernului! Nu lipsește practic nimic din ce și-ar dori un pasionat de Fantasy. Există și niște referiri la vampiri și alte creaturi fantastice, cu toate că pasionații de zombi s-ar putea să le simtă lipsa. Morții vii nu mai fac parte din meniu, sau cel puțin nu în aceeași formă ca în Arhipelagul Voss.
Citește și recenzia lui Daniel la romanul Jocul necromanților, de Andrei Mazilu |
Revenind în Cadiz, trebuie să vorbim un pic și despre instituții. Aici autorii au fost foarte atenți la detalii. În afară de poliție, destul de incompetentă, legea și ordinea în Cadiz sunt întărite de Anador, un fel de FBI de pe acele meleaguri. Rolul acestuia este de a investiga crimele cu tentă paranormală. Sunt menționate în treacăt și alte instituții, cum ar fi primăria, guvernul sau chiar și armata, cu toate că nu prea avem ocazia să le vedem la lucru.
Universitatea este bine dotată cu o bibliotecă impunătoare. Aici întâlnim și profesori și studenți pasionați de științe întunecate, dornici să descopere și să stăpânească forțele ce se ascund dincolo de granițele percepției umane. Ce mi s-a părut interesant este existența unui cartier condus de mafie în mod legal, cu cetățeni foarte mulțumiți de acest aranjament.
ÎȚI PLAC MATERIALELE NOASTRE CĂRTICEȘTI?
Susține-i pe ai noștri să scrie mai multe!
Personajele din romanul Confesiunile domnului Freejoy
Prima lovitură de geniu a cărții sunt personajele. Sunt foarte atent construite și fiecare ascunde o poveste din care s-ar putea construi un roman în sine. Fie că sunt principale sau secundare, fie că sunt demoni sau oameni, fie că sunt pozitive sau negative, toate au o motivație solidă pentru ceea ce fac. Toate au trăiri, îndoieli, probleme și o perspectivă aparte asupra a tot ce întâmplă. Planurile lor malefice sau benefice nu merg ceas. Și cei răi și cei buni se trezesc în situații neașteptate, unii ajung chiar să moară fără a contribui major la acțiune, contribuție pe care, poate, o așteptai timp de multe pagini.
Răsturnările de situație sunt la ordinea zilei. Personajul negativ ascuns, un inspector de poliție, dispare repede din peisaj, iar principalii antagoniști pe care îi așteptai la finalul romanului apar în toată splendoarea lor pe la mijlocul cărții.
Și tocmai când credeam că nu mai pot interveni și alte surprize, primesc un bonus. Unul din personajele mele favorite din Arhipelagul Voss își face apariția pe străzile Cadizului!
Franco Baudelaire, inspectorul plictisit de viață (sau vieți), omul care nu dă doi bani pe pericol, dar nici nu lasă un mister bun din mână, vine să le dea lecții personajelor prinse în propriile ițe ale unor vieți complicate. Chiar dacă nu e la fel de atent construit ca personajele din Cadiz, inspectorul Baudelaire cucerește prin gesturi, comportament și prin trimiterile la cărțile trecute ale lui Andrei Mazilu. Scenele de genul Întâi îmi aprind o țigară, după care împușc monstrul pentru mine au fost deliciul cărții. Aici sunt subiectiv, știu asta. Un cititor atent, care dorește să adauge la favorite un alt personaj, are de unde alege.
Câte ceva despre „tipii răi”
Dar nu pot încheia fără să povestesc și despre tipii răi. Și aici avem povești încurcate. Personajele negative nu au ajuns rele doar din clasica dorință de putere, lăcomie și ambiție. Nedreptățile și nefericirile personale combinate cu setea de cunoaștere au avut și ele rolul lor. Nu mă pot abține să nu dau un singur spoiler: există în carte o poveste de dragoste ce se strecoară (cu succes) printre cele mai întunecate ritualuri satanice.
Dar ce face romanul mai atractiv, cel puțin pentru mine, este ceva ce aș numi tranziția puterii. Bătăliile finale au loc între cine nu te aștepți. Personajul principal negativ dispare, în opinia mea, foarte ușor din scenă, în timp ce de partea cealaltă, eroii cu cea mai mare contribuție la salvarea situației nu sunt cei pe care ți-ai pariat banii la începutul cărții.
De fapt, absolut totul este imprevizibil până aproape de final. Dacă mă gândesc mai bine, există două finaluri: unul care rezolvă ce s-a întâmplat și unul care ne explică de ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat.
Și câte ceva despre stilul romanului Confesiunile domnului Freejoy
Cititorul atent poate înțelege diferite lucruri înainte să-i fie explicate în carte, dacă are răbdare să citească atent interludiile.
Aceste mici fragmente de la începutul fiecărui capitol reprezintă niște oaze de profunzime în marea agitată a acțiunii. Cele mai multe dintre ele au rolul de a ni-l dezvălui pe Ruan Freejoy și de-a ne ajuta să-i înțelegem motivațiile. Sunt interludii dedicate și altor personaje, dar Ruan e cel care mi-a atras atenția cel mai mult.
Cum vede un [nu dau spoiler!] oamenii și lumea noastră? Ce ne face să fim buni și ce ne corupe? Ce dă sens existenței pentru orice ființă din univers? Sunt scurte fragmente care pot pune pe gânduri orice cititor. Singura condiție este ca acesta să nu fie atât de prins de acțiune, încât să nu aibă răbdare să gândească. Personal, a trebuit să mă întorc și să reiau câteva din ele.
Dacă tot ce am scris mai spus nu v-a convins că această carte are de toate, o să vă mai dau un singur spoiler. Unul din personaje a fost la început pisică, înainte de a evolua într-o ființă vorbitoare. Merită să te întâlnești cu o pisică devenită om? Eu aș avea câteva întrebări pentru ea? Voi?
O cronică de Daniel Ciobanu
Editare & corectură de Iulia Dromereschi
LAYOUT: Andreea Sterea