Romanul „Anotimpul pumnalelor” din seria Cronici din Voss nu m-a dezamăgit. Lumea cărții e o combinație între Evul Mediu Întunecat și Revoluția Industrială, înclinând mai mult spre a doua.
De curând, mi-am dat seama că nu am citit suficiente cărți fantasy. Sau, mai bine spus, nu am citit suficient fantasy modern. Sunt o relicvă a generației Tolkien, care a deschis din greșeală ușile dulapului din Narnia, a poposit o seară în Grădinile lunii, a schimbat o vorbă cu Ucenicul asasinului și s-a bucurat ca un copil când a descoperit Ultimul imperiu.
Lumea mea fantasy e limitată, o insulă îngropată într-un ocean de science fiction, alimentat mereu cu cărți noi. Spun toate astea pentru că abia de curând am descoperit noile tendințe în acest gen literar. Și, cel mai surprinzător, le-am descoperit datorită unui autor român.
Câteva lucruri despre „Anotimpul pumnalelor”
Romanul „Anotimpul pumnalelor” nu m-a dezamăgit din acest punct de vedere. Lumea cărții este o combinație între Evul Mediu Întunecat și Revoluția Industrială, inclinând mai mult spre a doua.
Avem arhipelagul Voss, format din mai multe insule care, împreună, sunt un imperiu. Ca orice imperiu, are un împărat, înconjurat de nobilime. În cea mai mare parte, aceasta este formată din indivizi leneși, inutili și care nu excelează în inteligență. Singurii nobili înzestrați cu ceva calități fie mor repede, fie sunt personaje negative.
Avem apoi diferite instituții, ghildele, armata, poliția, sau serviciul secret care menține ordinea. Toate acestea se bazează pe o tehnologie steampunk/ clockpunk, ce variază de la diferite implanturi la mașinării de luptă asemănătoare roboților sau dirijabile de luptă.
Religia în romanul „Anotimpul pumnalelor” este un factor declanșator al intrigii
Când vine vorba despre religia din Voss, lucrurile se complică. Există o religie oficială, patronată de un triumvirat de zei care propovăduiesc curajul, speranța și hotărârea de a face față greutăților. Paralela mi se pare destul de clară cu creștinismul, dar, din nefericire (pentru locuitorii din Voss), această religie pare a fi inventată de oameni în scopuri malefice. Și, pentru a pune capac la toate, liderul acestui cult este unul dintre personajele negative. Episcopul Bone este condus de vicii care ar face gelos orice papă pus de familia Borgia în fruntea Bisericii.
În contrapondere, zeul bun, care chiar există, este Zeul Morții. Acesta are ca sferă ocupațională, ați ghicit, moartea. Personajele pozitive îl slujesc, ocupându-se cu asasinatele, pentru a menține un anumit echilibru care a fost, cumva, spulberat de apariția tehnologiei. Adică unii oameni trăiesc mai mult decât le este dat, în mod nenatural, dezechilibrând balanța cosmică. Pentru a o menține, Thanos, Zeul Morții, apelează la asasini pentru a mai repara din probleme.
Deja pare o lume fără speranță. Una în care un zeu ucide, iar restul nu prea există. Stați, că se poate mai bine!
Personajele romanului „Anotimpul pumnalelor” sunt foarte bine construite
Personajele pozitive sunt, firește, asasini, unii cu probleme grave de integrare socială, care, prin crimă și experiențe transcendentale, se descoperă pe ei înșiși și pe cei din jur.
Citește aici și Autorul navigator. Andrei Mazilu la timona romanelor SF |
Personajele negative secundare din romanul „Anotimpul pumnalelor” sunt toți ucigași, pedofili, violatori și hoți care merită un pumnal în inimă, un gât tăiat sau o dezmembrare dureroasă din partea unor creaturi supranaturale – vârcii.
Personajele negative principale merită la fel, chiar mult mai mult, cu toate că unele pot chiar să-ți câștige simpatia. Foxley Quinn, liderul Șobolanilor, e o personalitate amuzantă, având mereu o replică ironică la îndemână. E un ticălos clasic, care nu aspiră să fie mai mult. La polul opus, Emeric Bone, episcopul triumviratului, este un criminal pervers, dizgrațios, fiind și destul de redus și din punct de vedere al inteligenței. E singurul personaj negativ pe care chiar l-am dorit mort.
ÎȚI PLAC TEXTELE NOASTRE ȘI VREI SĂ CITEȘTI MAI MULTE?
Susține-ne de la distanță!
Madeline Mequette este foarte interesantă. Ea reprezintă geniul strategic și economic în trupul unui femei frumoase. Păcarele ei fundamentale sunt ambiția și dorința de a obține puterea cu orice preț. Uneori, mi s-a părut o adolescentă frustrată de faptul că ar putea realiza lucruri mari, dar lumea, societatea și familia sunt împotriva ei. Este un geniu în afaceri și, în același timp pasionată de știință, chiar dacă folosește aceste atuuri în scopuri negative.
Dar nimeni nu se compară cu Franco Baudelaire!
Șerban Andrei Mazilu pune mult accent pe construcția personajelor, chiar dacă ele sunt secundare sau chiar episodice. De exemplu, cancelarul Nordet a apărut și a dispărut brusc din carte, dar s-a bucurat de o dezvoltare amplă, pe câteva pagini.
Poate nu sunt cel mai potrivit să pun etichete. Dar, chiar dacă este un personaj secundar, eroul meu favorit a fost detectivul Franco Baudelaire, un tip sictirit de viață și veșnic negativist, care însă face ce trebuie, fără să aștepte nimic în schimb, nici măcar ca planurile să-i iasă cum vrea el.
Anotimpul pumnalelor – o lume care se simte reală
Din punctul meu de vedere, punctele forte ale cărții sunt intriga și descrierile lumii Arhipelagului Voss. Bogăția de culori, detaliile și sentimentele născute în urma descrierilor au darul de a te purta în altă lume. Una deprimantă, așa cum s-a dorit, dar cu certitudine suficient de bine definită cât să se simtă reală, chiar dacă e populată de monștri și zei.
Intriga e construită foarte bine. Până aproape de final, indiferent de atuurile pe care le au personajele pozitive, ele totuși nu par să aibă șanse de reușită, căci personajele negative reușesc să țină situația sub control indiferent de pierderi sau surprize.
În final, pot doar să vă recomand cartea „Anotimpul pumnalelor”. Așa întunecată cum este, reprezintă o evadare spectaculoasă spre alt tărâm, în care nu ai vrea să trăiești, dar pe care sigur vrei să-l vizitezi.
O cronică de Daniel Paul (#guest)
Editare: Andreea Sterea
Corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Andreea Sterea