Când ne gândim la arhitectură, ne vin în minte imagini cu proiecții ingenioase, cu construcție complexă și stiluri unice. Însă aspectul uman este mereu trecut cu vederea, când acesta ar putea fi considerat cel mai important în realizarea unui proiect ambițios. Vei învăța tehnici de specialitate de la orice profesor, dar nimeni nu-ți va preda cum să iei în calcul omul pentru care realizezi clădirea.
Asta am crezut de când mi-am început studiile despre arhitectură, până să văd filmul documentar Siza, în care celebrul arhitect portughez Alvaro Siza nu simte nevoia să-și explice deciziile stilistice ce i-au adus popularitate, ci alege să detalieze importanța omului în arhitectură.
Capitolul 1: Ecouri
În capitolul introductiv ne este oferită povestea familiei Siza, din perspectiva surorii. Dinamica este afectată de absența tatălui, care este ocupat să facă bani din care să-și întrețină familia. Locul lui a fost, totuși, ocupat de unchi, care acordă o atenție specială copiilor, mai ales lui Alvaro. El îl încurajează pe tânăr să deseneze. La doar zece ani, acesta publică deja prima sa creație: un ziar de lucrări personale. Acesta era compus din desenele tânărului. Moartea fratelui mai mare afectează și mai mult dinamica familiei, însă tatăl sugerează călătoriile ca metodă de vindecare.
Alvaro este mânat de dorința de a sculpta, respinsă de tatăl său, care-i cere să se facă arhitect. El nu este încântat de sugestie, iar asta se observă chiar de la începutul studiilor sale în domeniu. Un profesor îi spune că nu are habar ce este arhitectura, însă apare o schimbare odată cu împrietenirea lui cu Fernando Tavora. Se observă cum disprețul tânărului față de arhitectură este cauzat de importanța acordată tehnicii și logicii peste sentiment și umanitate. El este pasionat de sculptură, deoarece se poate exprima liber, în timp ce arhitectura i se pare că impune doar o multitudine de reguli.
CITEȘTE ȘI: „Escher: Journey Into Infinity”. Un documentar despre artă și idealuri
Capitolul 2: Suferință
În al doilea capitol o cunoaștem pe Toto, unica iubire a lui Alvaro Siza. Susținerea iubitei sale pare mai importantă decât orice altceva. Ca urmare, relația dintre cei doi îl determină să se izoleze de cei apropriați. Decesul ei prematur este ca o furtună aspră asupra arhitectului. Nu poate fi consolat decât de desenele lui Toto. Suferința, pentru Alvaro, este un mod de a-și hrăni dorința de muncă, și chiar dacă suferința dispare în cele din urmă, dorința de a munci rămâne.
Capitolul 3: Solitudine
Capitolul al treilea este cel în care avem parte de o perspectivă nouă, a fiului. Acesta ne reamintește că tatăl său era prea ocupat cu munca, așa că și el petrece mai mult timp cu unchiul. În punctul acesta, ne este ușor să observăm influența tatălui lui Alvaro asupra comportamentului său ca figură parentală. Și el, la rândul lui, este consumat de muncă.
În calitate de profesor, Siza excelează în a le arăta studenților importanța arhitecturii, chiar dacă explicațiile sale se rezumă câteodată la un simplu „pentru că îmi place”. El este un exemplu și pentru cei care învățăm arhitectură. Ne arată că nu trebuie să ne lăsăm munca să fie stăpânită de corectitudine sau aspect. Stilul său modern este dependent de zonă în permanență. Chiar dacă frumusețea este o prioritate, Siza consideră că trebuie lăsat și spațiu pentru suflet.
Dacă ți-a plăcut materialul Alexiei, ne poți susține așa:
Capitolul 4: Înțelesul
Suntem pe cale să încheiem povestea lui Alvaro, iar acest capitol este menit să ne arate ce reprezintă munca cu adevărat. Ea completează viața, întreține spiritul. Chiar și la vârsta de 90 de ani, arhitectul încă are dorința de a lucra. Cuvintele lui mi-au rămas în cap, el spunând că amprenta arhitecților este mai întâi fizică, și abia după emoțională. „Arhitectura umană o simți”. Din nou, ne este întărită importanța omului în muncă.
Capitolul 5: Legăturile
Ultimul capitol are ca scop recapitularea informațiilor esențiale, precum impactul lui Alvaro Siza asupra arhitecturii portugheze. El este de neînlocuit, iar familia știe că moartea lui va rezulta în destrămare. Frica lui nu este, însă, de moartea fizică, ci de cea sufletească.
Din acest motiv, înțelegem că este atât de important să ne reflectăm în proiectele noastre: deoarece ele sunt amprenta noastră asupra lumii. Fiind pasionată de arhitectură, am rezonat foarte mult cu viziunea lui Siza. El reprezintă, pentru mine, dovada că lucrările de arhitectură nu reprezintă doar cunoștințele noastre în domeniu, ci și trăirile noastre.
Cronică redactată de Alexia Chițoi (departament #cinematics) în cadrul Festivalului de Film UrbanEye
Editare de Andreea Sterea
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Briana Lupea