Unul dintre filmele-portret prezente, în perioada 16-20 noiembrie 2022, la ediția a 9-a online a Festivalului de Film UrbanEye a fost Escher: Journey Into Infinity, regizat de Robin Lutz și narat de Stephen Fry.
Pasionată cum sunt de cinematografie și artă vizuală, din paleta largă de filme pusă la dispoziție de UrbanEye, prezența documentarului Escher: Journey Into Infinity mi-a stârnit curiozitatea de a descoperi povestea lui M. C. Escher, a cărui operă o admir. Filmul olandez este construit pe o bază solidă de scrisori, jurnale și prelegeri pe care artistul grafic le-a ținut în timpul vieții. Pelicula folosește aceste elemente pentru a aduce în prim-plan cele mai reprezentative momente din viața artistului și oferă o călătorie prin artă și știință, parcursul personal suprapunându-se peste cel profesional.
Viața artistului își pune amprenta asupra evenimentelor culturale și sociale, iar arta sa devine rapid cunoscută de un public neavizat și obține o valoare neașteptată în ochii acestuia. Atât pentru mine, cât și pentru tinerii generației sale, arta sa este o sursă de inspirație îndrăzneață, care lărgește perspectiva realității și dă naștere unei orizont al interdisciplinarității. Escher oferă o formă artistică pură ştiinţelor exacte, de o matematică imposibilă, iar opera sa este capabilă să perfecționeze și să eternizeze modele.
Cum vede personajul Escher acest film?
Materialul prins în mașina de scris anticipează necesitatea expunerii poveștii chiar de către artist, acesta fiind singurul capabil să redea corect pasajele esențiale din propria viață. Cu teamă, se pune în postura de narator și începe să conchidă evenimente și acțiuni. Șirul de episoade este redat clar, iar încercarea de a produce un film bun despre lucrările sale adâncește modestia de care dă dovadă.
Impactul vizual și atmosfera variată
Aglomerarea de obiecte diverse într-un spațiu care se vrea a fi un salon de tatuaje produce senzația de spațiu familiar. În timp ce camera de filmat se apropie natural de bărbatul care tatuează spatele unei doamne, noi, cei care vedem filmul, pătrundem într-un spațiu asemănător anticariatului. Decorul care alcătuiește acest spațiu este complex și puțin bizar: statuia unui înger, care ține în mâini o sacoșă personalizată, de vânzare. Un tricou cu numele salonului, obiecte vechi, oglinzi ce surprind încăperea și procesul tatuajului. Chitare prinse de perete, medalii, vase de lut, tablouri, fotografii cu flori și planșe.
Escher și o scrisoare primită
Prima scrisoare „nebunească”, expusă în documentar, este nesemnată și fără expeditor, trimisă din San Francisco. Scrisoarea aceasta este de apreciere și de mulțumire pentru „sursa nebuniei” lui și este trimisă de un profesor de matematică, care are curajul să afirme în scris că Escher este nebun, dar nu orice nebun, ci unul „incredibil și frumos de nebun”.
Cum a inspirat arta lui Escher cultura?
Muzica însoțește imaginile care par să fie de arhivă. Din spațiul interior ajungem într-un spațiu neutru, exterior, cu mulți oameni. Escher se arată puțin indignat și nemulțumit de modul în care munca sa a reușit să influențeze tinerii și de receptarea pe care și-au asumat-o câțiva oameni. Hipioții din San Franciso imprimă lucrările în mod clandestin, mimesisul se produce camuflat și oferă „rezultate îngrozitoare”. Cotidianul preia în universul lui figurile din desenele artistului, lăsându-l confuz, pentru că nu înțelege cum tinerii „scăpați de sub control, de azi”, îi apreciază munca atât de mult.
Arta sa începe să apară imprimată pe suporturi pentru farfurii, fără să i se ceară permisiunea și fără ca el să își dea acordul. Imprimarea se face pe mai multe tipuri de obiecte, obiecte primite și așezate pe o masă la vedere.
Mick Jagger l-a rugat pe Escher să creeze o imagine sau să îi pună la dispoziție lucrări neterminate pentru a le reproduce pe coperta unui album.
Interviuri și receptare
Graham Nash vorbește despre momentul în care a aflat de existența lui Escher. Era sfârșitul anului 1966 sau începutul anului 1967, pe când era în apartamentul său din Londra și un prieten, Eric Burdon, a bătut la ușă, cu o carte în mână. Cartea avea să îi schimbe viața. Era printre primele ale lui Escher. Dimineața, l-a sunat pe artist și i-a transmis gândurile sale: „Bună dimineața, dle Escher! Nu vreau să vă deranjez. […] Voiam doar să vă spun că vă consider un artist extraordinar.” Escher i-a răspuns că nu este artist, ci matematician. Graham Nash rămâne șocat și se gândește că poate artistul nu înțelege valoarea operei lui și cât de cunoscute sunt lucrările sale în rândul generațiilor mai tinere.
Interviul este completat de imagini, în care tinerii își fac fotografii la intrarea într-o expoziție, cu lucrările artistului. Aceste fotografii sunt adaptate în jocuri interactive: tinerii se văd pe ei într-un glob de sticlă.
Când doi artiști britanici l-au vizitat pe Escher și i-au oferit flori, în semn de apreciere pentru munca depusă, artistul nu a înțeles gestul. Artiștii britanici i-au spus că el creează artă optică, op art. Escher nu cunoaște conceptul, știe doar că se învârte printre ghicitori și lucrările lui se întind pe mai mulți ani.
Un moment de o inocență nealterată este punerea unei picturi într-un spectacol. Mișcarea devine un instrument pentru a menține frumusețea, de data aceasta, a corpului fragil: copiii dansează îmbrăcați în păsări și transformă obiectul static din spatele lor, într-un act de balet, respectiv o performare artistică desăvârşită.
Despre viața personală și profesională a artistului
Escher s-a născut la Leeuwarden, pe 17 iunie 1898, într-o casă impunătoare, prezentată atât din interior, cât și din exterior: Prinsessehof. Provine „dintr-o familie a științelor exacte”. Părinții lui sunt educați și înstăriți. Se pune în revistă și o fotografie cu ei, din tinerețe. Escher spune despre el că este un băiat sensibil, motiv pentru care petrece mult timp la malul mării, la pensiunea pentru copii Villa Groot Kijkduin, iar acest aspect putem să-l observăm și noi dintr-o fotografie cu alți copii, în fața clădirii. Școala o frecventează tot acolo. Momentele pe care le consideră frumoase sunt orele de desen, fiind o consolare pentru el în perioadă în care îi este frică că nu o să reușească să țină pasul.
După gimnaziu, urmează Școala de Arhitectură și Arte Decorative din Haarlem. Acolo l-a avut profesor de grafică pe Jessurun de Mesquita, căruia îi este recunoscător, pentru că a văzut potențial în xilogravurile sale și l-a încurajat să urmeze această direcție. Probabil fără discuția pe care profesorul a purtat-o cu părinții artistului, Escher ar fi continuat cu arhitectura, un domeniu care nu îi suscita interesul.
Despre zilele în care muncește neîncetat, artistul spune că se plimbă prin cameră, „ca un nebun”, „consumat de dorința de a da formă unei idei mărețe, fără capacitatea de-a o face”. Spre exemplu, rezultatul unui desen cu niște copaci poate transmite o suită impunătoare de copaci, care ajunsă la linia de start devine ușor amenințătoare.
Mă consolează gândul că un om nu va putea niciodată, probabil, să vizualizeze o idee la fel de puternic cum o simte.” (M.C. Escher)
Concomitent cu imaginile proiectate din interiorul catedralei se redau sunete de orgă. Lui Escher îi place să deseneze în catedrala St. Bavo, din Haarlem. Se delectează cu armonie, când este învăluit în abundența de sunete produse de orgă și permite creativității să acceseze emoțiile cele mai puternice. Volumul sunetului se ridică simultan cu zborul artistului spre perfecțiune.
Internat în spital, pentru a fi ținut sub observație, află că nu mai are mult de trăit. Începe o călătorie sub albastrul neînțeles al cerului. Îl preocupă atenția pentru detalii și pentru exactitate. Lucrări impresionante au apărut din strădania mâinilor sale.
Dar când începi să desenezi, abia atunci îți dai seama cât de complicată și lipsită de forme este, de fapt, frumusețea. E îngrozitor de dificil.” (M.C. Escher)
Despre iubire: Escher și soția lui
Filmarea portului și spațiului urban se completează cu fotografii vechi. Planul general se construiește din imagini cu Escher și cu soția lui, pe marginea mării. Din narațiunea lui Escher aflăm că suntem în primăvara anului 1923, în Ravello, într-o după-amiază „binecuvântată”, într-un hotel mic, unde acesta se află și unde i se alătură trei oaspeți noi la masă: un domn, soția lui și fiica lui, Jetta Umiker, în vârstă de 24 de ani.
Descoperim despre aceștia că au fost exilați din Rusia de bolșevici. Jetta Umiker a văzut mulți oameni uciși și a suferit de foame, episoade care și-au pus și amprenta asupra ei. Escher simte că tânăra are o influență puternică asupra lui și explică atracția pentru ea, în special pentru inima și mâinile ei, printr-o metaforă: o bucată de fier (el), care se izbește de un magnet (ea), cu un zgomot surd. În ultima zi, înainte de plecarea ei, în intimitatea unei plimbări pe malul mării, Escher îi dezvăluie ceea ce simte pentru ea. Ulterior, îi conduce pe ea și pe părinții ei la gară. Jetta pleacă spre Elveția, iar el simte că a rămas „în urmă aici, nefericit și singur”.
George Escher, fiul cel mare a lui Escher și a Jettei, la vârsta de 92 de ani, spune că părinții lui s-au căsătorit în 1924, la Viareggio, iar în 1925 s-au mutat la Roma, unde au locuit aproape zece ani. Cel mai important aspect pe care și-l aduce aminte este mirosul minunat din atelierul tatălui său: mirosul de cerneală tipografică, când Escher începea să imprime.
Ce l-a inspirat pe Escher?
La Roma, lui Escher îi place să schițeze orașul seara. Vede în nocturna Romă frumusețe și splendoare și o lumină modernă favorabilă, care ajută la „intensificarea efectului fantastic”. Iubește mai mult arhitectura din timpul nopții, unde elementele baroce excesive nu se observă.
Mirosul, sentimentul și sunetul produc emoții foarte puternice.
În Spania, în călătoria de trei săptămâni, cu Jetta, a rămas fascinat de plăcile din Alhambra, unde a descoperit un motiv care se tot repeta după un anumit sistem. Atât mozaicul de pe perete, cât și podeaua din Alhambra sunt rezultatul unei singure idei, maurii folosind figurile geometrice.
Aș putea umple o a doua viață cu lucrările mele.” (M.C. Escher)
Escher se raportează la propria artă și spune că nu caută să livreze frumusețe, ci urmărește miracolul. Uneori, oamenii nu înțeleg frumusețea lumii infinite, cu un plan definit, și nu observă că infinit de mic ca dimensiune și infinit de mare ca număr se ating în centru.
Urmăriți Escher: Journey Into Infinity mâine, la UrbanEye Cluj Napoca.
Bilete aici.
O cronică scrisă de Camelia Huștea (redacția #bucuresti)
Editare și layout de Radu Eremia
Corectură: Iulia Dromereschi