UNU – Începutul
Acum câteva luni, am rămas fără nimic de citit și am ales O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell. Citisem Ferma animalelor și credeam că și această carte va avea o formă de exprimare la fel de jovială. Ce am întâlnit, însă, a fost o distopie de trei sute de pagini, care încearcă să expună problemele societății într-un mod diferit față de alte lecturi.
Orwell e un autor englez care știe foarte bine să transmită o idee din primul moment, fără a arăta unde vrea să ajungă. Stilul lui de a scrie poate fi destul de captivant. El alege foarte bine ce și când să ne divulge. În cele două romane citite de mine, autorul prezintă perspectiva lui asupra unor probleme politice. O face într-o manieră care poate fi caracterizată atât ca obiectivă, în unele momente, cât și ca plină de subiectivism, în altele.
O mie nouă sute optzeci și patru apare în 1949, imediat după Al Doilea Război Mondial și cu un an înainte ca autorul să moară de tuberculoză. Romanul de față și Ferma animalelor sunt cele mai importante lucrări ale acestuia și au fost traduse în întreaga lume. Eu am citit volumul de la Polirom TOP 10+, într-o traducere făcută de Dana Crăciun, volum publicat și în ediție digitală.
DOI – Universul distopic
În acest univers există doar trei state: Eurasia, Estasia și Oceania. Personajul principal, Winston, este un membru al partidului exterior din Oceania. El începe să-și pună întrebări în legătură cu regimul și cu principiile Soceng (principiile de la baza întregii societăți: „Războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”).
Populația este împărțită în mod politic, în funcție de apartenența la partide. Astfel, ni se prezintă majoritatea, fiind cunoscută drept proli, care nu au dreptul la nicio activitate culturală. Mai există partidul exterior, cel care împlinește întrebuințările de rutină ale partidului interior (cum ar fi cenzurarea ziarelor), și partidul interior, reprezentat de cei care decid soarta întregii populații.
Ceva ce mie mi s-a părut extrem de interesant în carte este procesul de „dublugândire”. Dublugândirea se referă la uitarea conștientă a trecutului de către populația obișnuită pentru a putea fi mințită constant. După ce partidul reușește să mintă pe toată lumea și să crească popularitatea fratelui cel mare (conducătorul a cărui existență nu este certă), acesta impune uitarea adevărului drept regulă universală.
Sisteme și elemente distopice
Cei care nu vor uita adevărul vor fi monitorizați, prinși și torturați de poliția gândirii. Dublugândirea este folosită de autor drept un reper, iar personajul principal descrie cu grade diferite de ură acest proces, în mai multe capitole din carte. Descrierea mea preferată se află la începutul cărții. Mi se pare printre singurele elemente distopice la care s-ar putea ajunge și astăzi, printr-o schimbare radicală.
Să știi și să nu știi, să te crezi absolut sincer în timp ce spui minciuni atent construite, să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, știind că ele se contrazic și crezând în amândouă, să te folosești de logică împotriva logicii, să respingi moralitatea în timp ce ți-o revendici, să crezi că democrația este imposibilă și că Partidul este apărătorul democrației, să uiți ce trebuie să uiți, apoi să-ți amintești de îndată ce e nevoie să-ți amintești, iar apoi, imediat, să uiți din nou și, mai presus de toate, să aplici același proces procesului însuși – aceasta era subtilitatea supremă: să induci conștient inconștienta și apoi să devii din nou inconștient că tocmai ai înfăptuit acest act hipnotic.”
Alt aspect foarte interesant în legătură cu acest univers mi se pare condamnarea sistematică a „prolilor” și a membrilor partidului exterior pentru ambiția de a-și promova propria poziție în societate. Fiecare persoană dădea un examen (la vârsta de 16 ani) care decidea unde se vor clasa și nimeni nu îi lăsa să iasă din aceste limite.
Nu în ultimul rând, un factor important din acest univers este prezența tele-ecranelor care urmăreau populația pe stradă, la muncă, în propriile case. Erau, de altfel, unelte ale poliției gândirii pentru a putea observa gândurile fiecăruia.
Citește și CĂRTICEALĂ | Ferma animalelor – vis împlinit sau coșmar
TREI – Este sau nu supraevaluată?
După ce am citit cartea, am căutat mai multe opinii despre aceasta și am observat că multe persoane o asociază cu realitatea. Spun chiar că George Orwell a fost un Nostradamus al secolului XX. Eu consider că universul pe care el îl descrie e departe de lumea în care trăim. Nu pot vedea o asemănare între tele-ecrane și webcamuri, Partidul interior și NATO, principiile Soceng și democrație, și așa mai departe.
Consider că valoarea acestei cărți vine din exprimarea clară a unui personaj foarte complicat într-un univers care este mai simplu decât am putea procesa. Sunt multe lucruri pe care nu le-am putut înțelege și sunt multe acțiuni pe care mi le-am putut explica numai pe parcursul lecturii.
Este o carte care poate fi dificilă dacă nu ești familiarizat cu acest gen. Eu am înțeles-o destul de bine după ce am citit anterior doar Fahrenheit 451 de Ray Bradbury, și Ferma animalelor, scrisă tot de George Orwell.
PATRU – Concluzie
Drept concluzie, pot spune că este un roman care merită citit și pus în bibliotecă. Accentuează importanța istoriei în prezentul pe care îl trăim. Este un univers în care trecutul este schimbat și manipulat, în funcție de nevoile oamenilor orbiți de putere.
Personal, nu cred că este o carte care să-mi fi schimbat vreo convingere. Nici nu m-a surprins prea tare. A fost o lectură bună, care chiar m-a impresionat.
Recomand, însă, ca mai întâi să fie citită Ferma Animalelor, pentru prezentarea mult mai simplă a unei dogme mult mai realiste.
O recenzie scrisă de Lucian Apetrei (departamentul #cărticeală)
Editare de Mihaela Coman
Corectură de Iulia Dromereschi
Layout de Teodora Dumitroaea