Când ne gândim la „profa de română”, majoritatea o asociem cu prelegerile (uneori) mult prea lungi despre Eminescu sau cu argumentările interminabile pentru bac.
Dar nu și eu. Când mă gândesc la „profa de română”, mă gândesc la mama. Este profa de română care face drumeții, profa de română care își știe toți elevii după prenume, dar mai ales profa de română care nu se sperie de o provocare.
Elena Stănișor este profesoară de română și directoare la Școala Gimnazială „Ion C. Constantinescu” din Cueni, Roești, o instituție de învățământ din sudul județului Vâlcea. După mine, este un loc în care oamenii se implică în activitatea școlară a elevilor. Dar rezultatele nu au apărut brusc, și nici formarea mamei mele nu a răsărit peste noapte.
Expozițiunea
Elena s-a născut pe 28 iunie, la Brăila, într-un cartier muncitoresc numit Progresul (fabrica cu același nume se afla chiar pe strada unde a copilărit). Deși ea spune că nu avea în plan să devină profesoară, mi se pare că multe aspecte o contrazic. Cel mai mult îi plăcea să se joace „de-a profesoara”. Primise un ghiozdan de la o vecină, în care erau multe caiete și materiale utilizate. Pentru ea, era o comoară.
Ca orice profesor responsabil, primul instinct a fost să-și scrie catalogul: o clasă de 33 de copii, cu nume și prenume. Evaluarea era un proces important și, din acest motiv, avea lucrări de control periodice pentru elevii ei. Dulapurile proaspăt vopsite de tatăl ei îi serveau drept tablă, iar creta era peste tot prin balcon – locul în care avea loc procesul de predare.
Tot acolo și-a descoperit și primele hobbyuri, care se vor dovedi esențiale în carieră: iubirea pentru cărți și comunicarea. Poveștile de Jules Verne au încurajat-o să fie curioasă, iar discuțiile din casă au ajutat-o să-și dezvolte vocabularul și să treacă peste frica de a se adresa unui public numeros.
(Ce ați făcut în vacanță?)
Vara, orașul devenea obositor, iar zilele lungi și călduroase, specifice Câmpiei Dunării de Jos, și le petrecea la țară, mai exact în comuna Zăvoaia, la aproximativ 60 de km de oraș. Când venea prima zi de vacanță, bagajul era deja făcut. Dimineața era în stație, iar într-o oră Elena ajungea la bunica ei.
Acolo stătea în ultima casă din sat. Drept urmare, câmpul nu era doar destinat agriculturii, ci un spațiu de joacă excelent. Reușise să găsească un locșor plin de flori, unde îi plăcea să se întindă și să se bucure de căldură.
Mersul cu oile nu era o corvoadă pentru ea. Alături de Viorica, prietena ei de la bunici, pleca dimineața către vale, cu turma de oi, iar de acolo jocurile curgeau unele după altele, până când se lăsa seara.
Intriga
Un profil filologic este, adesea, cel care te îndreaptă spre predarea limbii române. Dar mai sunt și excepții care pot confirma regula. Elena a învățat la Școala Nr. 33 din cartierul în care a crescut, dar lucrurile s-au complicat la liceu. Dorința părinților era ca ea să devină învățătoare sau educatoare și să urmeze un liceu cu profil pedagogic. Liceul „Mihail Sebastian” suna mult mai bine pentru viitoarea liceană, iar acolo ar fi putut să studieze filologia – cu o specializare în limbi străine. Lupta a fost doar pe jumătate pierdută, pentru că Elena a ajuns elevă a Liceului Pedagogic, dar specializarea pe care a urmat-o a fost Matematică-Fizică.
Dorea, de fapt, o carieră în jurnalism, și tocmai de aceea s-a distanțat de pedagogie, după liceu. În urma unor evenimente mai puțin plăcute, Universitatea „Ovidius” din Constanța i-a fost casă pentru cei patru ani de studii universitare. Acolo a studiat la Facultatea de Litere și Teologie, specializarea Română-Turcă. Ajunsă foarte aproape de o carieră în învățământ, nu a simțit că este făcută pentru asta până în primul an de predare.
Facultatea i-a oferit ocazii edificatoare… într-un fel. În anul III a susținut o oră de practică la Limba și literatura română. Era o clasă a VI-a dintr-o școală mare din Constanța. După ce a asistat la câteva ore și a studiat metodele folosite de profesoara de la clasă, își făcuse un oarecare plan în minte despre cum trebuie să arate și ora ei din cadrul practicii.
Înarmată cu mult curaj și cu notițele pe care și le făcuse în ultima perioadă, a mers în fața clasei, gata să-și demonstreze că era gata să facă o treabă bună. Însă un telefon norocos i-a oferit ocazia să fie doar ea și elevii, profesoara de la clasă fiind nevoită să părăsească încăperea. Singură în fața clasei, și-a început ora predând exact cum o făcea pe micuțul balcon din Brăila. Copiii au colaborat, mai ales când au văzut că ea le reținuse deja numele. Îi păsa de ei. Și era real.
Desfășurarea acțiunii
Parcursul acesta narativ nu e liniar, și cum există momente plăcute, există și momente mai puțin plăcute. Pentru că Elena studia la specializarea Română-Turcă, trebuia să facă ore de practică și la limba turcă. Era prima dată când intra în contact cu această limbă, și nu i-a fost ușor să-i înfrunte hățișurile. Când a ajuns să facă ora de practică la o clasă V-a de vorbitori nativi, a trecut printr-un episod amuzant: în loc să invite un elev să ia din nou loc în bancă, îl tot îndemna să revină la tablă! Atunci a decis că limba română va rămâne prima ei dragoste și că în această direcție urma să își construiască viitoarea carieră.
Tocmai terminase facultatea și nu era decisă în ce direcție ar putea să meargă. Pe vremea aceea parcă se intra mai ușor în sistem, iar un an la catedră nu avea cum să-i strice. A ajuns astfel în Năvodari, unde avea de făcut o navetă de aproximativ 45-50 de minute, schimbând trei mijloace de transport în comun. I se atribuise o clasă la care avea și dirigenție. O clasă a VII-a.
Elevii o priveau curioși, dar pregătiți: avuseseră în fiecare an un nou diriginte. Au acceptat-o ușor, mai ales fiindcă era atât de tânără. A putut să le afle poveștile, să simtă că aveau nevoie să se simtă înțeleși și că își doreau să se vorbească pe limba lor. În următoarele luni, universul Elenei a devenit școala. Încet, încet, simțea că „e ce trebuie”.
Diferența dintre viziunea ei și cea a colegilor cu mai multă experiență își spunea cuvântul adesea, iar din acest motiv Elena a fost nevoită să le câștige respectul și încrederea. „Aveam multe semne de întrebare, iar ei, de multe ori, nu aveau disponibilitatea de a răspunde.”
Punctul culminant
Chiar dacă s-a născut în Brăila, iar facultatea a făcut-o la Constanța, viața a împins-o la Vâlcea, mai exact la Râmnicu Vâlcea. Timp de trei ani a predat mai ales la liceu, iar după concediul de creșterea a copilului (eu, cum ar veni), examenul de titularizare a dus-o în mediul rural, la școala unde încă predă. La început, o speria ideea de a preda în mediul rural. Dar lucrurile s-au schimbat pe parcurs.
Elena a ajuns la Roești pe postul de profesor titular de limba și literatura română, având patru clase din ciclul gimnazial, dar după șase ani plini de lecții și proiecte educaționale, lucrurile s-au schimbat. În anul 2015, la 1 aprilie, a devenit directoare. Directorul anterior aflase, în toamna anului 2014, că are probleme grave de sănătate. Deoarece tratamentul său era însemna lipsa de pe holurile școlii, Elena a preluase activitatea managerială în propriile mâini, pe lângă atribuțiile de la clasă (cele 20 de ore – catedra completă, plus două ore la plata cu ora). Totodată, în același an școlar (2014-2015), școala fusese anunțată că urmau să primească inspecția ARACIP – Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar.
„Nu mă viza pe mine direct. Dar era vorba despre școală.”
Citește despre altă superprofă de română aici: Mihaela Gheorghe
(N-a fost păcăleală de 1 aprilie)
Din cauza stării de sănătate precare a directorului anterior, Elena se ocupa de administrarea a unității, desigur cu prerogative limitate și alături de activitatea didactică. Într-o zi, însă, într-o discuție cu domnul director, Elena a întrebat dacă există vreo soluție să mai renunțe la ore. A fost ulterior anunțată că directorul își dăduse demisia, iar ea devenise noua directoare. Nu era o păcăleală de 1 aprilie: decizia s-a semnat chiar a doua zi.
„Nu m-am plâns, pentru că aveam treabă. Am trecut la treabă.”
Deși în acel an școlar activitatea ei de directoare a încetat la 1 septembrie, o așteptau noi aventuri. Deoarece colegii au văzut un potențial enorm în abilitățile ei de coordonare și leadership, au încurajat-o să meargă la examenul pentru ocuparea postului de director. „Încrederea lor în mine a contat foarte mult.” Din acel punct, cariera Elenei a trecut printr-o întoarcere la 180 de grade.
Devenită directoare, avea mult mai multe oportunități prin care putea să modernizeze centrul de învățământ. Cu răbdare și curiozitate cât cuprinde, a ales să deschidă ochii și să ia din plin toate oportunitățile care i se arătau.
„În momentul în care ceva îmi stârnește interesul, mă gândesc dacă pot aduce și la mine în școală. Apoi mă gândesc dacă e greu de aplicat. Următoarea judecată e că dacă eu pot, atunci pot să-i ajut și pe ceilalți să facă.”
Citește despre o superprofă de fizică aici: Mihaela Efrim
Deznodământul…?
Și ușor, ușor, proiect cu proiect, la Școala Gimnazială „Ion C. Constantinescu” au început să apară din ce în ce mai multe inovații. Fie că afla din ele online (de cele mai multe ori de pe Facebook), fie că erau recomandări, atâta timp cât drumul până la Roești era liber, Elena punea în practică tot ce putea.
Un astfel de proiect a fost Digitaliada (proiect finanțat de Fundația Orange, care urmărește digitalizarea școlilor). Auzise de el pe Facebook și, părându-i-se interesant, a trimis anunțul mai departe către colegului ei de matematică și informatică, Cătălin Stoian. Au căzut de acord că proiectul trebuia să ajungă în comuna vâlceană. O agendă de activități și o aplicație mai târziu, proiectul era depus cu cinci minute înainte de deadline. „Și am câștigat.”
În momentul de față (n. red. materialul a fost documentat și redactat în 2022), Școala Gimnazială „Ion C. Constantinescu” are în desfășurare mai multe proiecte. Aflată în al treilea an, Digitaliada încă este alături de elevii unității. În anul 2021-2022 au avut și un centru afterschool pentru copiii defavorizați, unde acestora li se oferea un spațiu sigur pentru a-și face temele și, totodată, o masă caldă.
Un alt proiect în desfășurare la momentul scrierii materialului este și „Cu rucsac la purtător, iau Roeștiul la picior”, finanțat prin Fondul Științescu și sprijinit de Fundația Comunitară Vâlcea – proiect ce urmărește descoperirea atracțiilor naturale roeștene. Inițiativa Norvegiană-Română pentru calitatea în educație sprijină școala în desfășurarea activităților pentru asigurarea accesului copiilor la educație echitabilă și calitate, prin încurajarea și implementarea de măsuri de prevenire a abandonului școlar.
Nici pe parcursul verii proiectele nu dorm: Roeștiul are una dintre Școlile cu sclipici, un proiect destinat elevilor din ciclul primar. Chiar și Asociația noastră a ajuns la Roești, cu niște activități grozave despre regândirea spațiului rural. În viitor, Elena își dorește un parteneriat de lungă durată.
Material video filmat și editat de Ioana Stănișor
Aceste proiecte nu ar fi posibile dacă ar fi implicat în ele un singur om. Deși nu e născută în comunitatea roeșteană, Elena a fost primită cu brațele deschise și, mai ales, susținută de colegi în demararea inițiativelor de modernizare a școlii. 70% din cadrele didactice ale școlii sunt implicate în proiecte. Au o atitudine pozitivă și curioasă. Din păcate, pandemia le-a ridicat obstacole în calea comunicării și au apărut piedici, pe care au reușit să le depășească împreună.
„Pentru mine, școala nu e doar un loc de muncă. Când intru în școală știu că am treabă. Simt că lucrurile sunt clădite de mâna mea. Ca să nu-mi fie dor de casă, am adus și picturile fetelor mele. Sunt mândră de ele..”
(Un fel de postfață)
Munca de director este istovitoare, recunoaște Elena. Există momente când și-ar dori să se întoarcă la catedră. Câteodată este frustrant că timpul nu-i permite să-și pregătească lecțiile exact cum și-ar dori. Simte mereu că poate da ceva mai bun. Însă, chiar dacă acum predă doar șase ore, are un atu: fiind directoare de școală mică, din mediul rural, poate interacționa cu toți elevii – de la grădiniță până la gimnaziu.
Chiar dacă susținerea colegilor este constantă, tot acasă, la Râmnicu Vâlcea, e mereu primită cu un val de încurajări.
Activitățile pe care le desfășoară pot părea multe și, câteodată, interminabile. Dar Elena este sigură că are un izvor de încredere care nu va seca, indiferent de câte pietre se ridică în jurul lui.
Dacă vreți să urmăriți activitățile Școlii Gimnaziale „Ion C. Constantinescu”, nu ezitați să le vizitați pagina de Facebook, unde postează constant.
Vrei să citești mai multe materiale despre #superprofi?
Material realizat pe baza unui interviu de Ioana Stănișor (redacția #ramnicuvalcea)
Ilustrații de Oana Zăuleț
Editare & corectură: Iulia Dromereschi
Layout: Radu Eremia