Se pare că Festivalul Național de Teatru (FNT2023) vine cu multe premiere pentru mine. De data aceasta, este vorba despre un spectacol-lectură, un eveniment care combină arta teatrală cu lectura publică. Bazat pe un text spaniol al lui Antonio Castro Guijosa, dramaturg și regizor contemporan, La un metru distanță spune o poveste impresionantă despre trauma cauzată de un abuz sexual și încercarea de a supraviețui amintirilor.
Deși actoria a fost aproape nonexistentă în spectacolul din cadrul FNT2023, povestea m-a captivat suficient încât să nu observ trecerea timpului. Într-un decor compus dintr-o piscină gonflabilă portocalie, trei actrițe sunt atente la ecranele din fața lor, unde este afișat textul. A patra este întinsă în piscină și curând aflăm că ea este personajul principal: Irma.
Pe tot parcursul spectacolului, personajele stau așezate pe podea, întorcându-se pe rând spre Irma când îi vorbesc direct. În asta constă toată mișcarea scenică, dar mă bucur că piesa este regizată simplist, deoarece permite o concentrare deplină asupra textului.
Când nu mai poți respira
Spectacolul începe cu Irma inconștientă, pe o plajă, cu tăieturi adânci pe mâini. Doi ambulanțieri fac eforturi enorme să ajungă la spital la timp pentru a o salva. Curând aflăm că unul dintre ei are un istoric de acte suicidale în familie, așa că tot ce și-a dorit a fost ca femeia să nu își piardă viața.
În această parte a poveștii, actrița din piscină nici nu se arată, doar celelalte trei joacă rolul naratorului care prezintă acțiunea. Odată ce starea Irmei se stabilizează, intrăm în mintea sa. Un alt personaj devine vocea subconștientului, în timpul unei consultări psihologice. Se fac astfel primii pași în depanarea trecutului femeii, iar în sală se lasă o liniște completă. Nimeni nu își mai permite să respire. Se simte nedrept să luăm noi aerul ce i-a lipsit Irmei atâția ani.
CITEȘTE ȘI FNT2023 | Când greierii cântă și noi visăm. „Jocuri, vorbe, greieri…”
În următoarea parte a piesei, una dintre actrițe devine psihologa Irmei, alta este sora ei, iar ultima o joacă pe partenera femeii, Paula. Trauma personajului principal stă în violul perpetuat în copilărie, abuzatorul fiind chiar tatăl ei. Această experiență o afectează pe tot parcursul vieții, schimbându-i complet atitudinea față de propriul corp, de relațiile romantice, de conceptul de afecțiune și acela de vindecare.
Prin depersonalizare, Irma încearcă să fugă de demonul acelor amintiri, dar în zadar. Trecerea anilor nu ameliorează suferința și încetul cu încetul lista cu practici salvatoare se scurtează, ajungând până la ultima „soluție” viabilă, sinuciderea. Acțiunea eșuează, în cazul Irmei, (momentul inițial al spectacolului) și aceasta se întoarce la psihologă.
„Corpul nu uită niciodată, înregistrează totul”
Pe lângă relația cu terapeuta, sunt explorate mult mai profund conexiunile Irmei cu partenera ei și cu sora mai mică. Paula încearcă din răsputeri să elimine factorul chinuitor al traumei, deoarece ajunge să le altereze relația și să creeze o distanță între cele două. Partenera chiar o îndrumă să anunțe pe cineva în legătură cu abuzul suferit, în ciuda trecerii timpului. În aceasta situație, Irma înțelege că ar trebui să îl înfrunte pe tatăl său, cu scopul de a-l trage la răspundere pentru actele odioase comise. Disputa se termină la fel de rapid precum a început, prin replica tatălui „Ce imaginație ai!”. Irma este doborâtă emoțional după aceste cuvinte și se întoarce la Paula să-și verse nervii. Paula ripostează, argumentând că ea nu a propus înfruntarea directă a abuzatorului, de fapt, Irma fiind cea care a decis pentru sine ce face.
Încă o dată, Paula crede că prin înțelegere și empatie constantă Irma va fi vindecată. În ciuda eforturilor, uitarea n-are loc așa ușor. Din secvența de față se naște și numele spectacolului.
Oricât ne dăm silința să înțelegem, putem cuprinde situația altei persoane doar într-o anumită măsură, niciodată în totalitate. Astfel, ne vom situa întotdeauna la un metru distanță de „papucii” celuilalt sau celeilalte, de realitatea sa.
Dacă îți plac materialele noastre, ne poți susține așa:
Dar poartă grija altora
În cazul relației cu propria soră, Irma decide să-i mărturisească cele întâmplate în copilărie. Surprinzătoare este reacția inițială a interlocutoarei, de negare completă, învinuind-o pe Irma că inventează. Personajul principal are un moment de distanțare de sine (altă referință la numele spectacolului), în care chiar se întreabă dacă ea a trăit asta sau complet altcineva.
Într-un final, Irma este îndurerată și iritată de răspunsul surorii ei, dar și aceasta trece prin stări conflictuale, aflând de puțin timp de sarcina pe care o poartă. Odată cu nașterea nepoatei sale, personajul principal are o ultimă cerință. Îi solicită surorii să nu o lase pe fiica ei să doarmă vreodată la bunici, pentru siguranță. Lucrul acesta o uimește pe sora Irmei, dar înțelege într-un final locul din care izvorăște frica femeii.
La sfârșitul spectacolului ne aflăm la 15 ani distanță de la nașterea fetei și Irma este în vizită la nepoata ei. Pe punctul de a pleca, tânăra îi spune din ușă că mama ei i-a cerut să îi transmită ceva bizar, dar că o va face oricum. Îi spune că n-a dormit niciodată la bunici. O lumină oranj pătrunde și luminează toată scena, actrițele se ridică de la locurile lor și o mulțime de aplauze închide reprezentația.
După
Spectacolul-lectură a fost urmat de o conversație cu actrițele, regizoarea, Luiza Mihăilescu, autorul și Alina Dumitriu, lucrătoare socială. Discuția s-a purtat pe marginea textului și a interpretării regizorale, dramaturgul putând răspunde la întrebările celor din sală. De asemenea, Alina Dumitriu a prezentat, din punct de vedere psihologic, cum o astfel de traumă afectează omul, fenomen descris foarte realist și exact în cazul acestei piese de teatru.
N-aș putea rezuma experiența acestei reprezentații în doar câteva cuvinte (se vede din acest articol). A fost memorabil de la început până la final și mi-a întrecut orice fel de așteptări aveam înainte să intru în sală. Este uimitor cum un text puternic și profund poate atinge publicul în lipsa aproape deplină a mișcării scenice. De acum încolo voi avea categoric în vizor spectacolele-lectură, în speranța că îmi va fi iar dat să trăiesc ceva asemănător.
Cronică redactată de Mara Moraru (departament #teatru)
în cadrul Festivalului National de Teatru (FNT2023)
Editare și layout de Briana Lupea
Corectură de Iulia Dromereschi