Spectacolul Jocuri, vorbe, greieri… propune întoarcerea la minimalism, la poezie, la simplitate și la inocență. Este despre frumusețea lumii în care trăim, a vieții pe care o ducem, odată ce uităm de constrângerile sociale. În aceste circumstanțe, Silviu Purcărete ne îndrumă să admirăm „marea poezie a lumii”, oferindu-ne ocazia să apreciem lucrurile mărunte pe care le trecem naiv cu vederea, acțiunile ce ne ating și încălzesc sufletul cu adevărat.
Într-un decor de un alb imaculat, două obloane sunt mișcate de colo-colo pentru intrarea personajelor în scenă. Acestea aduc scaune mici, umbrele, pantofi, cutii cu pahare din plastic, apoi le iau cu ele. Cu ajutorul maestrului Dragoș Buhagiar, scenograful acestui spectacol, este construit un spațiu ludic în care personajele în uniformă clădesc piramide din pahare, se ascund de ploaie sub umbrele, observă luna agățată de o lansetă de pescuit. Atmosfera liniștită și jucăușă face spectacolul perfect pentru publicul de orice vârstă, de la cei mai tineri până la cei mai vârstnici.
Lumea poeziei și efectul ei în Jocuri, vorbe, greieri…
Dintre cei optsprezece actori, doar unul are replici. De fapt, acesta rostește versuri memorabile ale unor mari poeți – Mihai Eminescu, Mircea Dinescu, Alexandru Philippide (nota autoarei: cei pe care am reușit să îi identific cu ajutorul mamei, dar cu siguranță mai sunt și alții). Poeziile abordează cu tandrețe tot felul de subiecte, de la dragoste la scopul vieții și al morții. Astfel, aproape tot spectacolul este purtat din rimă în rimă, având loc diverse întâmplări mai mult sau mai puțin hazlii și copilăroase.
Citește și o cronică scrisă de Carla pentru spectacolul „Acrobații”
Se mai remarcă un alt personaj fără replici, o femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, ce are la purtător un câine (cel mai probabil întruchipat de un cap de mop). Aceasta doar intră și iese din scenă, așezându-se câteodată pe scaunele din lateral pentru a observa jocul actorilor. Restul sunt îmbrăcați la fel, într-un costum asemănător unei uniforme, reprezentând diferite tipologii de oameni. Eu i-am privit pe aceștia ca pe un personaj colectiv, deoarece cu toții reacționează la fel la replicile celui care poate vorbi. Odată cu spusele lui, personajul colectiv se sperie, începe să se grăbească, este intrigat sau atras de lumina palidă a lunii, gesturile tuturor fiind un răspuns observabil sau dimpotrivă.
Deși recunosc faptul că am fost relativ confuză în anumite momente ale poveștii, acțiunile simple, moderate, ce aveau loc în fața mea mi-au calmat mintea și mi-au indus o stare de bine. Pe parcursul piesei mi-am permis să uit de grijile mele și să fiu concentrată asupra scenei.
Ulterior, am fost bulversată de ideea că am ajuns la finalul spectacolului, iar eu trebuie să mă întorc în lumea mea agitată și extenuantă. Se pare că acesta este efectul poeziei, nu?
Jocuri, vorbe, greieri… este de-a dreptul intrigant, dar și liniștitor
Elementul care mi-a atras atenția în mod special în acest spectacol este utilizarea sunetelor. La un moment dat, un personaj pocnește din degete, altul face la fel, iar sunetele acestea aduc a căderea stropilor de ploaie. Personajele își deschid umbrelele pentru a nu fi plouate, iar unul chiar se asigură că rostitorul de rime este protejat de picături.
Într-o altă secvență, un personaj stă în spatele unor scaune, unde presupun că se află niște butoane ce provoacă zgomote, iar la fiecare pas al celui ce vorbește în versuri se aude un „pleosc”, de parcă actorul ar călca pe apă. De asemenea, trebuie menționat cântecul greierilor ce se aude periodic pe fundalul piesei de teatru. Acest sunet reușește să umple sala de o stare de vis, pace și împlinire.
Gânduri despre un duo imbatabil
Această producție a fost creată de Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, fiind invitat în FNT cu ocazia ediției aniversare a Festivalului Internațional de Teatru Sibiu. Nu știu cât de mari ar fi fost șansele să văd acest spectacol în Sibiu, așa că sunt recunoscătoare că a fost selectat printre piesele din cadrul Festivalului Național de Teatru anul acesta.
Citește și cronica scrisă de Mara pentru „Hedwig and the Angry Inch”
A fost primul spectacol pe care l-am văzut în regia lui Silviu Purcărete, după zecile de conversații pe care le-am purtat sau auzit despre el. Mi-a stârnit categoric curiozitatea și îmi doresc să îi investighez mai mult portofoliul (și pe bună dreptate, am de ce). Sper să ajung și la Faust în viața asta, poate când se vor alinia stelele în favoarea mea.
De asemenea, din câte știu momentan, a fost și prima reprezentație pe care am văzut-o la care a contribuit Dragoș Buhagiar, iar de acum îl voi căuta cu siguranță în scenografii. Voi aștepta să văd mai multe spectacole asupra cărora și-a pus amprenta, pentru a-mi forma o opinie. Totuși, per total acest duo mi se pare că este unul de forță maximă și sunt nerăbdătoare să vizionez Gertrude, noul spectacol produs de cei doi.
Astfel, se termină altă zi de festival și alt articol despre piese de teatru. Deși am trecut de jumătatea festivalului, încă sunt entuziastă în legătură cu restul evenimentelor. Așadar, de-abia aștept să văd cum se vor desfășura și celelalte spectacole!
Cronică scrisă de Mara Moraru (redacția #bucuresti)
Editată de Briana Lupea. Corectată de Iulia Dromereschi
Layouy de Iulia Dromereschi