Multe zâmbete și un entuziasm general în prima zi de Ceau, Cinema!. Vâlvă mare pe coridorul Filarmonicii, care servește drept sală de cinema pe durata festivalului.
Am mers la proiecția din categoria „Filme bănățene”, care cuprinde două scurtmetraje realizate de cineaști locali, pentru a descoperi esența/profunzimea unor problematici din zona Banatului care ating nivel de țară. Cele două arată, din unghiuri diferite, spiritul satului românesc.
Uitat în „Satul de marmură”
Proiecția aniversară, de zece ani de la lansare, a fost primită cu multă căldură de publicul timișorean. Filmul Ioanei Dorobanțu-Gordon ne învață, în doar 20 de minute, despre sacrificiul alegerii de a trăi în singurătate, din iubirea pentru locul în care ai prins rădăcini.
Alun este un sat aproape părăsit din Hunedoara, care mai avea trei localnici de peste 60 de ani, la momentul filmărilor din 2011. Suntem martorii unor vorbe sincere, simple, despre viața dusă în satul pustiu. În primele momente ale filmului aflăm explicația renumelui de sat de marmură: provine de la obiceiul de a construi fundația caselor, gardurile și drumurile din marmura extrasă din cariera de lângă sat.
„Am rămas cam pustii”, spune prima locatară, un gând care m-a cutremurat. Firul poveștii continuă, iar drept completare, tanti Maria ne povestește despre biserică și își amintește de hora mare încinsă acolo, când a fost pusă fundația lăcașului. Desigur, religiozitatea este un stâlp de rezistență pentru micro-comunitatea din Alun, un refugiu spiritual în asemenea condiții grele.
Citește și: Nicoleta Ciocov despre prima zi de Ceau, Cinema!
Localnicii satului o duc rău, dar se mulțumesc cu puțin. Întrebată de ce nu merge la Deva, la copiii ei, tanti Elisabeta zice că n-ar da Alunul pe Deva. Poate este și o diferență de principii a generaților. Noi, tinerii, căutăm să ne fie mai bine, să plecăm acolo unde putem avea un trai mai bun. În schimb, oamenii din Alun m-au emoționat cu tăria lor de a înfrunta greutățile și lipsurile din convingerea că „Nicăieri nu e ca acasă”.
„Oamenii drumului: Terra Banatica”, drumul care (ne) unește
Din primele clipe ale filmului am fost vrăjită de priveliștea frunzelor unduindu-se de vânt, de câmpiile de grâne, de pădurile întinse cât vezi cu ochii. Sunt cadre care ne îndeamnă la visare pe tot parcursul filmului. Este frumusețea Viei Transilvanica, drumul care străbate România de la Putna până la Drobeta Turnu-Severin.
Acțiunea se petrece în perioada construcției ultimului tronson finalizat – Terra Banatica. De altfel, este și cel mai întins. Pornim într-o călătorie alături de echipa Via Transilvanica, prin toate dificultățile amenajării traseului: de la aprobări de trecere la promisiuni ale administrației satelor, la indicațiile ușor imprecise/eronate ale locatarilor prin pădure. Cu toate astea, indiferent de numărul persoanelor rău-intenționate întâlnite, sunt tot atâția oameni buni și implicați.
Experiența drumului este și despre oameni. Despre comunitățile cu care interacționezi mergând la pas. Fie că e vorba despre o poveste la un păhărel de pălincă, ori de o masă caldă, oamenii locului împărtășesc amintiri despre comunitatea și tradițiile lor.
De ce ar merita să-ți faci curaj să mergi pe Via Transilvanica? Pentru că aduce un soi de vindecare. Mulți dintre cei care au luat la pas traseul erau obosiți de job, aveau probleme familiale sau personale, și căutau un refugiu. Parcursul te învață că nu ai nevoie de mai mult de strictul necesar. Spontaneitatea traseului, când nu știi unde vei ajunge sau ce peripeții te așteaptă în acea zi, dă refresh spiritului.
Ramă: Ioana Stănișor
O cronică scrisă de Livia Almășan
Editată de Radu Eremia
Corectată de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu