Cât de plauzibil este un grup de activiști de mediu octogenari? Cât de plauzibil este ca o membră a grupului lor facă infarct când o protestatară sparge un geam? Dar cât de relevant este caracterul plauzibil al faptelor și în ce măsură reprezintă el doar un pretext pentru a demonstra manifestul artistic al dramaturgului Tim Crouch?
Mi-am propus să răspund la aceste întrebări, în primul rând ca persoană care a vizionat spectacolul în cadrul Festivalului Național de Teatru. În al doilea rând, ca participantă la cele două zile de ateliere de actorie și dramaturgie, livrate de Crouch pentru studenții Universității de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale.
SUPERGLUEDe: Tim Crouch |
Întâi manifest, apoi spectacol
Un prim semnal că spectacolul-lectură la care am participat va fi un manifest artistic a fost redarea următoarelor indicații pe prompter, pe care acum le citez imprecis: „Actorii tineri nu își vor schimba vocile, nu vor șchiopăta, nu vor face nimic pentru a arăta că interpretează personaje în vârstă.” Actorii vârstnici servesc doar drept niște avataruri în cea mai mare parte a timpului: imobili și tăcuți, îi lasă pe actorii tineri să dea glasuri rolurilor.
Iar publicul își permite în acest fel să-și imagineze cum, din spatele unui chip neted și al unei voci clare, se ridică imaginea unui octogenar care protestează pentru ca nepoții săi să trăiască într-o lume mai puțin poluată. Pariul dramaturgic al lui Tim Crouch este că, pe fundația puțin probabilă a unui actor cu un aspect și o vârstă fundamental diferite de ale personajului interpretat, acel personaj va prinde viață.
Adeptul lui Barthes?
Asupra acestei direcții creative a insistat Tim Crouch și în cadrul întâlnirilor pe care le-a avut cu studenții UNATC. El a adăugat că această decizie dramaturgică este un semn de respect pentru spectator și pentru capacitatea lui de a crea sens. Ca adeptă a teoriei lui Barthes, conform căreia autorul moare simbolic în momentul în care textul său este receptat de către celălalt, am fost încântată să aud acest punct de vedere. De altfel, a fost apărat cu multă pasiune de actorul și dramaturgul Tim Crouch. Pe de altă parte, există un risc de ordin semiotic în abordarea lui. Explicitând în text că fața tânără a unui actor ascunde în mod obligatoriu fața ridată a personajului, autorul ajunge, în definitiv, să restrângă interpretarea.
Respect pentru public, actor, personaj
Totuși, pericolul acesta a fost evitat în cazul spectacolului Superglue, cel puțin la o primă receptare. Motivul pentru care textul nu a părut excesiv de autoritar în rigorile sale de interpretare a fost, în primul rând, măiestria cuvintelor. Apoi, faptul că actorii vârstnici, în nemișcarea lor aproape totală, au rămas prezenți și expresivi pe parcursul întregii reprezentații. Totodată, actorii tineri au evitat ezitările specifice spectacolelor-lectură, demonstrând că și-au repetat temeinic rolurile și că au ajuns la o înțelegere intimă a personajelor.
Pe lângă tema principală, a mediului, subtemele au fost tratate cu profunzime și respect. Spre exemplu, declinul pricinuit de vârstă – toți activiștii care participă la înmormântare comentează că prietena lor, afectată de demență, era cea mai lucidă dintre ei în cazul petițiilor și protestelor. Confuzia și degradarea ei arată, însă, nucleul său, principalul său mecanism energizant: dragostea pentru planetă și dorința de a „scrie, scrie, scrie” pentru a o salva.
Este la fel de grăitor faptul că scrisoarea ei de rămas-bun, scrisă într-un moment de luciditate, este interpretată de o actriță senioară (Alexandrina Halic). Acesta este singurul moment în care un actor în etate rupe bariera tăcerii, în vreme ce bariera mișcării și atingerii au fost rupte dinainte. Toate variantele tinere ale personajelor își îmbrățișează corespondenții mai vârstnici, demonstrând că lupta pentru mai bine este neîntreruptă. Nici măcar de neajunsurile vârstei. Nici măcar de moarte.
Citește și FNT. „Notă de trecere: O experiență nouă și proaspătă în teatrul românesc
Singurul amendament pe care îl am este acela că impactul emoțional al spectacolului a fost ciobit de montajul final. Deși salut utilizarea filmului în spectacolele de teatru, consider că, în acest caz, nu a făcut decât să prezinte cu un exces de directețe un mesaj care, până în acel moment, fusese tratat cu subtilitate. Cu atât mai mult cu cât subtilitatea nu opaciza mesajul.
Un articol scris de Irina Balcu (redacția #bucurești)
Editat de Sorina Sfreja-Nemeș
Corectat de Iulia Dromereschi
Layout de Diana Hîncu