Am vizionat, în cadrul galei din deschiderea One World Romania, Paradise, în regia Anei Rieper. Ediția de anul acesta a festivalului de film documentar și drepturile omului se află la majorat, iar filmul este un debut de impact considerabil pentru OWR18. Documentarul, de tip colaj video, reprezintă o veritabilă colecție de fragmente narative, interviuri, imagini de arhivă de la televizor și nu doar. Rieper își propune să exploreze legătura dintre poporul brazilian și efectele trecutului colonial al Braziliei asupra acestuia. Aparținând secțiunii,,Reverberații”, Paradise are în prim-plan problema ecoului imperialist în Brazilia, un ecou tăcut, însă purtat în spate de generații întregi.

Documentarul Anei Rieper poate fi împărțit în două arii tematice principale: prima referitoare la abuzurile suferite de populația locală sub stăpânirea colonială, și a doua – un portret al femeii din Brazilia actuală, care trăiește sub semnul unei ,,societăți patriarhale și sclavagiste”. Așa s-a născut amestecul dintre rase în Brazilia, spune una dintre femeile intervievate pentru film. Ea povestește, la începutul documentarului, cum a fost vândută ca sclavă în tinerețe.

Membrii mulatri ai familiei

Ce presupune acest amestec între rase? Povestea este similară cu situația din SUA, precum și din alte societăți care au fost afectate de colonialism de-a lungul timpului. Lupta dintre cel asuprit și asupritor a fost întotdeauna în favoarea celui din urmă. Populațiile aborigene nu și-au permis privilegiul de a fi pasive. A trebuit să învețe cum să se apere, cum să își găsească libertatea și, mai presus de orice, cum să supraviețuiască. Însă abuzurile tot aveau loc, cele mai expuse rămânând, desigur, femeile indigene, sclave aflate în subordinea familiilor înstărite, participante fără voia lor la această înfiorătoare amestecare de rase. Brazilia poate fi considerată drept un exemplu de multiculturalism, însă cu ce preț?

Tonul ironic al documentarului ajută la redarea acestei dihotomii. Filmul îi pune pe privitori în fața faptului împlinit, un adevăr dur, mai puțin colorat decât imaginile de la Carnavalul de la Rio, cu care suntem obișnuiți din Brazilia. Iar semnele de întrebare ridicate de Paradise sunt, poate, greu de identificat pentru cei care pot aduce schimbări reale la nivel înalt și pentru cei ale căror convingeri morale trebuie provocate. Cum au putut fi normalizate asemenea abuzuri? Cum ne putem asigura că nu se va întâmpla din nou? Cum ne asigurăm că învățăm de pe urma trecutului, pentru a nu îl repeta? Cum estompăm reverberațiile trecutului asupra prezentului? Rieper strecoară, printre altele, imagini sugestive cu politicieni ținând discursuri despre planurile lor mărețe și, în esență, ignorând reminiscențele colonialiste din prezent.

Citește și ce scria Carla despre un film din OWR17

Consider că Paradise nu duce lipsă de shock factor în ceea ce privește livrarea mesajelor dorite. Deși senzaționalismul nu este aroma mea preferată de film, mi se pare că în acest context este mai mult un fel de strigăt de ajutor. Un fel de ,,ne-a ajuns”, ,,cât va mai trebui să ne prefacem că totul este în regulă?”, ,,când vom realiza că această problemă este, de fapt, mai relevantă ca niciodată?”. Pentru că este. Motiv pentru care proiectarea acestui film specific în cadrul deschiderii are sens. Colonialismul a forțat, și încă forțează, această noțiune de civilizare. „Da, brazilienii au fost colonie portugheză, dar măcar i-au civilizat europenii!”. Da, și-au pierdut din identitatea națională și au rămas cu traumă generațională, însă măcar s-au civilizat. Trebuiau să fie civilizați. Iar aici apare problema de actualitate: când nu vom mai simți nevoia de a civiliza prin orice mod posibil?

SUSȚINE TINERII CARE SCRIU

Lepădarea de revoltă

De-a lungul istoriei, colonialismul a presupus exploatarea femeilor de toate vârstele, aflate în cele mai vulnerabile ipostaze ale lor. O conversație despre colonialism nu poate fi purtată fără a adresa și componenta patriarhatului. Regizoarea include în colajul său video imagini mai puțin subtile cu scene de violență domestică, preluări ale camerelor de luat vederi. Sunt de impact, însă foarte greu de digerat. Deși consider că e important să cunoaștem realitatea întru totul, mă întreb cât de necesare erau aceste imagini pentru ce se dorea a fi transmis.

Totuși, documentarul reușește să exploreze teme interesante din aria acestei feminități corupte. Prin intermediul unor interviuri cu victime directe și indirecte ale societății patriarhale și sclavagiste, înțelegem efectele nocive pe care le are traiul sub colonialism asupra femeilor. „Bunica a suferit mult doar pentru că era frumoasă”, spune o tânără intervievată. Ea ajunge să-și pună întrebări pertinente pentru acest subiect în general. Oare cumințenia bunicii ei era cauzată de abuzurile suferite, sau cumințenia îi provoca pe abuzatori? Când îi este unei femei în dezavantaj să fie frumoasă? Ce înseamnă să care în spate trauma familiei sale și lacrimile bunicii, să știe că părintele ei nu s-a născut din iubire?

Ascultăm, în continuare, un bărbat care recunoaște că i-a interzis soției sale să mai muncească, pentru a avea grijă de copii, deși nu i-a convenit. Soția descrie cum a reușit să se ,,lepede de revoltă”, să accepte această pastilă amară și să o inghită. De ce să mai opună rezistență, nu e cumva de prisos? De ce să fie o victimă, când poate să fie alegerea ei, de fapt, nu dorința soțului? „De ce sclavul trebuie compătimit, de parcă e vina stăpânului că e stăpân?”