Pe 20 octombrie m-am aventurat în Casa Muzeelor la un eveniment-lectură din cadrul FILIT. Acolo, Katia Pascariu ne-a purtat prin viața bunicului său evreu, care s-a confruntat cu discriminarea și legionarii din secolul trecut, și a reușit să învingă și să devină ceea ce și-a dorit: medic.
Katia Pascariu a trăit într-o familie unde religia și politica erau și încă sunt tabu. Nu a știut de ce, însă a bănuit că are legătură cu o traumă transferată între generații sau chiar cu presiunea colectivă. Jurnalul bunicului ei, însă, a fost cheia care a ajutat-o să descifreze acest puzzle.
Mi se pare interesant că sunt atâtea lucruri pe care le poți afla despre familia ta, atât de târziu, deși semnele erau prezente, revizuindu-mi cumva foarte multe întâlniri de familie, și discuțiile – sunt foarte multe lucruri de revăzut.”
Începuturi cenușii
Bunicul ei nu se sfia niciodată să se mândrească fiindcă se născuse (în 1910) și copilărise în orașul culturii, Iași, înconjurat de personalități importante ale acelei perioade. Mezinul unei familii numeroase, a fost singurul care a urmat studii academice. Dar, până să le promoveze. a întâlnit o mulțime de piedici.
Încă de la vârsta de opt ani, viața i-a arătat colții, odată cu Primul Război Mondial și urmările sale. Sistemul era instabil și mult mai rigid, iar când cei privilegiați arătau cu degetul către așa zișii intruși, nu se mai punea problema de justiție. Cu o situație familială tot mai precară, lucrurile nu păreau foarte încurajatoare. Mai ales când fratele său mai mare a fost exmatriculat din toate școlile din țară după ce, într-o încăierare, ar fi fost acuzat că a călcat în picioare crucea adversarului.
A avut parte, însă, și de momente de liniște. Seara, la orele 17, erau mereu întâlniri familiale, unde cei mari stăteau la taclale, iar copiii alergau cu covrigi în mână, fără prea multe griji.
Gustul cunoașterii
Chiar și în aceste condiții precare, setea lui pentru învățătură și-a făcut simțită prezența. Încă de mic citea mult, ba chiar nu era masă la care să nu fi avut o carte lângă el, membrii familiei tachinându-l mereu.
Pe parcurs, a ajuns să abandoneze ieșirile cu prietenii și distracțiile pentru a participa la diferite cursuri universitare. Deși inițial voia să meargă la Politehnică din București, s-a hotărât să facă Medicina la Iași.
Susține materialele scrise de tinerii noștri jurnaliști
De pe băncile facultății
A început cursurile în toamna anului 1929, iar din cei 260 de înscriși după primul examen au rămas doar 100, printre care se număra și el. Aici s-a întâlnit cu prima formă de discriminare. Studenții evrei nu puteau să disece decât cadavre de evrei, pe care trebuiau să le cumpere.
Cum terminarea facultății era strâns legată de capacitatea de a face rost de aceste materiale, lucrurile nu erau tocmai roz. În acest demers, exista un comitet de elevi care trebuiau să asigure aceste cadavre. Comitet în care a avut plăcerea să fie ales încă din primele zile, și în care a rămas până la finalizarea facultății.
Încăierările între grupurile stângiste și cele de dreapta erau foarte frecvente în acea perioadă. Mai ales că guvernarea avea nevoie de diversiuni, pentru a abate atenția de la problemele țării. Astfel, în timpul unui curs de chimie organică, la catedra renumitului antisemit și legionar Popescu Șumuleanu, a luat naștere un adevărat haos. După un semn al legionarilor, profesorul s-a retras, iar aceștia au început să arunce și să lovească oriunde apucau. S-au așezat astfel încât să blocheze ieșirile, dar, cu câteva lovituri tangențiale, bunicul Katiei a reușit să scape din iad.
Citește și Jurnal de medicinist(ă). Așteptări mari de la o lume pandemică
Curtea era împânzită de sânge și corpuri imobile și, în ciuda macabrului eveniment, poliția a intervenit abia după două ore, când vinovații erau deja dispăruți de mult timp. Gravitatea acestui incident, în urma căruia au fost internați numeroși studenți răniți grav, a dus la închiderea facultăților din întreaga țară pentru o perioadă de trei luni.
În perioada de aproape trei luni cât au fost închise facultățile și cursurile suspendate, eu mi-am petrecut o parte din timp la ședințele comitetului studenților evrei, separat de cel al românilor, unde trebuia să ne ocupăm de cazarea la cămine și cantină a studenților săraci sau din mediul rural.”
Vreme rea
Când era în anul șase, studenții huligani au declarat grevă și împiedicau accesul studenților evrei sau democrați în facultate. Dintr-un noroc, când s-a dus la biblioteca facultății, pentru a-și termina bibliografia pentru teza de absolvire, nu i-a blocat nimeni intrarea. La ieșire, însă, a fost întâmpinat de două rânduri de studenți greviști, care nu i-au făcut nimic până să ajungă la ultimul rând de trepte, moment în care au început să îl lovească cu palmele și picioarele.
A încercat să riposteze, însă, depășit numeric, nu a avut nicio șansă. Cu greu, a reușit să ajungă în curte, unde era un șir de apărare al democraților, care l-au ajutat să iasă. Însă unul dintre greviștii rămași în urmă cu vreo 20-30 de metri a aruncat cu un ciomag care l-a nimerit fix în gambă. A căzut la pământ de durere și, câteva zeci de ani mai târziu, încă resimțea lovitura la schimbările de vreme.
Citește și Serile FILIT 2022 | Întâlnire cu John Boyne
Acesta a fost ultimul act de violență pe care l-a îndurat în timpul facultății. Dar cele câteva incidente povestite mai sus sunt doar vârful aisbergului. Nu de puține ori, a fost atacat noaptea, pe stradă, sau în alte împrejurări. Important este, totuși, că a reușit să treacă peste aceste impedimente și a dus o luptă crâncenă pentru a îmbunătăți sistemul în acest sens. A fost medic militar, dar asta nu a stins flacăra ideologiilor politice, implicându-se și pe această filieră.
Este doar o mică parte din povestea pe care am descoperit-o în ora petrecută alături de Katia. Oră în care am aflat și conștientizat multe lucruri tulburătoare. M-au frapat și fascinat în același timp evenimentele prezentate și, nu de puține ori, m-am trezit cuprinsă de fiori. Stilul de scriere al bunicului Katiei era foarte poetic, cu multe descrieri laborioase, lucru care a dat profunzime și a conturat un tablou mult mai de impact.
În final, m-am simțit parcă învăluită de un strat de amărăciune și neliniște. Eram total deranjată de atrocitățile ce s-au întâmplat în acea perioadă, dar și bucuroasă că trăiesc acum într-o țară cu un peisaj politic diferit.
Redactare & layout: Diana Hîncu
Editare: Sorina Sfreja-Nemeș
Corectură: Iulia Dromereschi
