Uitasem că în seara de 28 ianuarie era Efecte secundare la unteatru. Mi-am amintit accidental, doar cu câteva ore înainte. Fusesem mult prea prinsă într-un amalgam de… amalgamuri. Mă gândisem să inventez o scuză (sau să spun adevărul, că nu pot sau nu mai pot ajunge, că mă joc de-a mațele încurcate cu mine și cu o parte din viața mea) și să merg, poate, altădată. Dar una-i una, alta-i alta. Și bine că am mers, că era vorba despre una și aceeași.
Efecte secundare e piesă. Este un spectacol despre necesitate și despre iubire, despre limita dintre cele două. Despre placebo și medicație, despre mângâiere și boală. Despre cât vindecă și cât doare un te iubesc. Despre explicații și lipsa lor, despre căutări și motive. Despre ce putem să (mai) facem și despre ce nu putem să (mai) facem.
Tristan (fără Isolda) și Connie sunt doi tineri care, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, iau parte la testarea unui nou antidepresiv. Psihiatra Lorna James și șeful ei, Toby, sunt cei care orchestrează acest test clinic. Rolul medicamentului studiat este de a crește nivelul dopaminei, molecula îndrăgostirii. În acest caz, care (și mai ales, ale cui) sunt efectele secundare?
Sfios, te caut și mă caut / Sunt un animal solitar, cu gheare lungi și dinți tociți
Din ce în ce mai des, din ce în ce mai pregnant, la tot pasul, există oameni care au nevoie de iubire. Care o caută. Conștient sau inconștient. Cu mâna, cu ochiul, cu gândul. Cu toată ființa. Este îngrozitor, dar și îngrozitor de firesc în același timp. Este extraordinar și extraordinar de (re)marcant. Nevoia primară a omului este aceea de iubire.
În căutarea libertății, a binelui sau a iubirii?
Există o tensiune între Tristan și Connie, încă de la început. Deși sunt foarte diferiți, clișeul extremele se atrag dă roade. Sau poate că, în esență, nici măcar nu sunt atât de diferiți. În definitiv, amândoi caută ceva (libertatea, binele, iubirea), doar că în moduri diferite. Tristan vrea să vadă lumea, să călătorească, să se minuneze de o mare de posibilități. Connie este îngrozită de posibilități, ea caută stabilitatea, rutina, siguranța normei, în detrimentul a orice altă șansă neconvențională la fericire.
Fata așezată și băiatul rău. Un mare fel de a începe o dragoste la colțul blocului. Sau, în cazul nostru, o iubire printre paturi de spital.
Cu ghearele aș trage, numai să prind și eu o fărâmă de iubire / Nu uit. Îți dau și ție.
Cei doi se îndrăgostesc. Treptat. Din ce în ce mai aprig. Intensitatea sentimentelor și repercusiunile acestora îi iau pe nepregătite (de parcă am fi vreodată pregătiți). La toate acestea se adaugă și contextul, cu alte întrebări aferente. Este dragostea lor rezultatul medicamentului? Ia vreunul un placebo? Cât e dragoste, cât e efect chimic? Este dragostea un efect chimic? Mai contează, ar mai putea conta, mai vor ei să conteze?
Cei doi au nevoie unul de altul. Este o nevoie fizică, psihică și sufletească. Aproape o dependență, care denaturează firea și starea lor de fapt. Când nu se văd, când nu se ating, timpul trece în pripă și amândoi experimentează ceva asemănător sevrajului. Când se văd, descoperă și redescoperă viața ca niște copii care abia învață să vorbească.
Probleme de memorie
Ei nu uită și nu se uită unul pe celălalt (contrar aparențelor). Connie rămâne alături de Tristan când acesta face un AVC. Nu primează vina, ori sindromul supraviețuitorului (mai mult sau mai puțin, vina AVC-ului lui este a ei). Ea rămâne pentru că îl iubește și nu mai contează de ce sau cum. Ce zi e azi? întreabă obsesiv Tristan, care are acum amnezie globală tranzitorie. Connie rămâne și îi spune, sau alteori îl minte. Sau, pur și simplu, trec zilele și nici nu mai contează orice alt scenariu. Pentru că răspunsul la Ce zi e azi? este Ziua în care (încă) te iubesc.
Notele de finețe ale tragicomediei sunt omniprezente (și omnisciente). Spectatorul privește și îi e aproape rușine. Din public, ochii mei și ai celorlalți observă o poveste de dragoste în toate intimitățile ei. Și mi se face pielea de găină și, brusc, nu mai contează ce a fost întâi, găina sau oul. Contează simplul fapt că sunt martoră iubirii. Sunt martora iubirii și, dacă mă cheamă să depun mărturie, o voi spune din toți rărunchii.
La fel am fost și noi / Ca o icoană sau o poză veche / Nimănui nu îi place să șteargă praful
Povestea psihiatrilor, atât a fiecăruia în parte, cât și a lor, este cel puțin interesantă. Ea este o bună profesionistă, dar alunecă în și din stări pur umane, pe care le putem pune lesne pe seama stării ei psihice. Și ea se luptă cu depresia, orice ar fi aceasta din urmă. E, în definitiv, o boală? E o perioadă sau o adunătură de perioade proaste? Oare o adunătură nu formează un întreg? Nici asta nu mai contează. Contează că doamna doctor James își face treaba foarte bine și nu uită că este și om, dincolo de toate. Simte, empatizează, dorește să mângâie, dar cu atenție sporită. Nu uită scopul inițial, dar încearcă să-i împace pe toți. Dar, de ea cine (mai) are grijă?
Pe Camelia Pintilie am mai văzut-o și în Risipire. E un Vezuviu latent de trăiri și emoții. Când se uită ea în gol, mă uit și eu, și aștept. Dacă ea țipă, țipă ceva și-n mine. Dacă zâmbește, cu atât mai mult.
Toby, pe de altă parte, este alunecos, dar nu mișel. Și în el se întrezărește lumina umanului. Bântuit de autoritatea tatălui său (dacă nu cumva inclusiv el este o plăsmuire convenabilă), se zbate să găsească un tratament minune pentru depresie. Dar uită că minunile nu se fac în trei zile. Uită că minunile țin trei zile. Sau știe chiar foarte bine, dar vrea să își vândă produsul și (cam) atât. Un mare plus, însă, este modul lui amuzant de a vorbi. Nu știu cum să pun asta în cuvinte, dar bâlbâielile și repetițiile lui, cuvintele scoase pe sub mustăți, stângăcia și repezeala împiedicată reușesc să creioneze un personaj de o putere inexplicabilă sau, mai bine zis, greu de explicat.
Cei doi s-au iubit, la rândul lor. Și (poate) încă se iubesc. E nevoie de (o) (altă) nenorocire, însă, ca să recunoască asta. Scena de final, în care Toby ajunge la spitalul unde Lorna este internată pentru depresie, are o gingășie aparte. Gingășia unui picior zdrelit, peste care un prieten îți pune nisip, că trece! Și îl lași. Îl lași și (pentru că) îl iubești și te iubește.
De-ale teatrului
La fel ca în Risipire (regizat tot de Vlad Bălan), decorul este minimalist, aici poate chiar mai rece, accentuând sentimentul de clinică, de spital. Nu se ajunge la o depersonalizare a doctorilor, în schimb, ci la o scoatere în evidență a naturii lor duble. Rezultatul nu este o antipatie public-personaj, ci o empatie, o aplecare a urechii și a sufletului. Un bietul! sau biata!, oftat. Pe alocuri, chiar, o identificare.
Muzica a plusat pe aceeași atmosferă, cu un focus, mai degrabă, pe trecerea timpului, pe repetarea aproape mecanică a unor acțiuni. Alături de coregrafie, însă, abia aici putem vorbi despre o depersonalizare temporară. În etapele de pregătire sau de testare per se, cei doi tineri se mișcă în sincron, vorbesc alternativ, ajung să vorbească unul peste altul, se grăbesc alene, se plimbă pe fugă. E un du-te-vino foarte interesant de urmărit, care îți face inima să bată la unison cu a lor.
Ca notă de semifinal, monologul sau discursul lui Toby despre depresie (discurs care a dat-o pe spate pe Lorna mai demult) este absolut top, dacă îmi permiteți. Implicarea publicului în toată tărășenia dă un sentiment de apartenență, de nesingurătate, de abatere de la regulă. De apreciere și de tâlc. Nu doar de umplutură.
Să nu-ți fie frică să iubești și alte vorbe de duh din poporul universal. Ba să îți fie. Să îți fie, și totuși, să iubești pentru și dincolo de asta. Ca să o parafrazez pe Connie, asta înseamnă să fii curajos.
Am plecat din sală și am fost curajoasă.
Efecte secundare de Lucy Prebble
Traducere: Vlad Bălan și Camelia Pintilie
Distribuție: Vlad Ionuț Popescu, Oana Jipa, Camelia Pintilie, Bogdan Nechifor
Regie: Vlad Bălan
Scenografie: Miruna Croitoru
Muzica: Cristina Juncu
Sound design: Sever Andrei
Mișcare scenică: Irina Ștefan
Cronică de Alexandra Stancu
Redactare: Mihaela Coman
Layout: Radu Eremia & Iulia Dromereschi