Hello, mă numesc Cristina și una dintre pasiunile mele este cititul, fiindcă mă pot deconecta, pot trăi într-o altă lume și pot să am diverse experiențe prin prisma personajelor. Într-o zi, pot să mă pun în pielea unui detectiv care are de rezolvat o crimă odioasă, și a doua zi să fiu o tânără gingașă, care suferă după iubitul plecat în război. Cred că se observă că îmbrățișez mai mult ficțiunea, dar îmi place mult și psihologia, așa că nu spun nu, din când în când, unei lecturi nonficționale, de preferat unei cărți de dezvoltare personală.
Suficient despre mine și gusturile mele, e timpul să vorbim despre Vraja corbilor, scrisă de Margaret Rogerson, o carte Young Adult, de la editura Storia Books. Am început să citesc fără a ști nimic, am refuzat să citesc sinopsis-ul, pentru că sunt o fire deschisă la nou și-mi place să fiu surprinsă și să încerc să deslușesc singură subiectul cărții. Titlul arată limpede implicarea fantasticului, corbul fiind însuși asociat cu magia și puterea de a manipula legea universului fizic. Prima frază oglindește că pictura, mai specific de tip portret, va avea un rol important de jucat. Un lucru interesant, dar și puțin bizar pentru mine, este faptul că primul capitol surprinde discuția dintre Gadfly, o zână care o înștiințează pe protagonistă că Prințul Toamnei va face o vizită în Whimsy, în care nu a mai călcat de ani de zile, pentru a fi pictat de ea. Din toată discuția nu aflăm numele personajului principal. Următorul capitol oferă numele ei, Isobel, dar și prezentarea familiei sale, compusă din mătușa Emma și din surorile gemene ale lui Isobel, May și March, care au fost vrăjite când erau mici și acum sunt… capre.
Isobel este atacată de un thanedum, „uniunea grotescă dintre magia zânelor și rămășițe umane”, și este salvată de Rook, nimeni altul decât Prințul Toamnei. Monotonia și poate chiar nemulțumirea modului în care trăia protagonista sunt ilustrate de la prima întâlnire cu Rook – „te implor să-mi scuzi nebunia când spun că, dintr-o dată, îmi doream acel miros mai mult decât îmi doream orice altceva vreodată. Îl doream cu o sete înfricoșătoare. Nu pe el neapărat, ci mai degrabă acea schimbare măreață și misterioasă pe care o simboliza – promisiunea că, undeva, lumea era diferită.”
Citește și recenzia scrisă de Alecsia pentru Vraja spinilor, celălalt roman tradus la editură al lui Margaret Rogerson
Câteva lucruri generale despre zâne – au denumirea de făpturi fermecate, sunt nemuritoare, sunt împărțite în anotimpuri, nu pot minți și sunt fascinate de Meșteșugul uman, pentru că nu-l pot avea și dacă încearcă prea mult să-i copieze pe oameni când îl produc, mor. Oh și să nu uit, fierul le rănește și sentimentele sunt un lucru de neînțeles, pentru unele dezgustător chiar.
În timpul ședințelor pentru portretul pe care i-l pictează Isobel, ea și Rook se apropie în mod nefiresc unul de celălalt, ultima lor întâlnire surprinzând ceva neașteptat. Protagonista observă tristețe umană în ochii prințului și o pictează, o greșeală ce le va pune viața în pericol. Săptămâni mai târziu, portretul este expus și reacția zânelor la emoția pictată nu este una prea bună, fiind considerată o slăbiciune care l-ar putea costa viața. Furios, Rook o răpește pe Isobel și de aici începe aventura. Se pare că regatul zânelor are mai multe probleme decât ne-am fi așteptat, așa că în călătorie nu lipsesc pericolul, luptele și printre toate astea se înfiripă o dragoste interzisă.
O secvență pe care o iubesc, pentru că m-a făcut să simt dragoste, stânjeneală, suferință și amuzament în același timp, este:
– Ești îndrăgostit de mine? am întrebat brusc, fără să mă gândesc la consecințe.
O tăcere înfricoșătoare s-a furișat între noi. Rook nu s-a întors.
– Te rog, spune ceva.
Deodată a răbufnit.
– Oare e atât de cumplit? O spui de parcă ar fi cel mai îngrozitor lucru pe care ți-l poți imagina. Nu e ca și cum aș fi făcut-o intenționat. Cumva am început să mă atașez chiar și de… de întrebările tale enervante și picioarele tale scurte și de tentativele tale accidentale de a mă ucide.
M-am dat înapoi.
– Asta e cea mai proastă declarație de dragoste pe care am auzit-o vreodată!
Un personaj interesant este Aster, o ființă umană care a băut din Fântâna Verde, și astfel a devenit o făptură fermecată, dar cu prețul meșteșugului scrierii. Conversațiile dintre ea și protagonistă oglindesc perfect ideea că trebuie să te mulțumești cu ceea ce ai și că nu mereu ceea ce ne dorim este și ceea ce ne trebuie. Orice vrajă are un preț și trebuie să te gândești bine dacă ești dispus să-l plătești.
Urmărește în cadrul FestivalYA by Cărturești
O să mă opresc aici, pentru că vreau să vă las să trăiți și voi prin carte. Vraja corbilor este o poveste cu un personaj principal feminin puternic și perspicace, o poveste de dragoste interzisă, o poveste plină de aventură, întorsături de situație și de emoție umană.
Și, pentru fanii genului romantic, asemeni mie, încă un moment între cei doi îndrăgostiți:
– Isobel, a zis el.
Mâna mi s-a oprit.
– Nu prea mă pricep la… declarații, a continuat, după o ezitare.
Și apoi a ezitat din nou, uitându-se în jos la mine, absorbind priveliștea și părând să uite orice ar fi avut în minte.
– Știu, l-am asigurat tandru. Parcă îmi amintesc că prima dată mi-ai insultat picioarele scurte, printre altele.
A mai elaborate puțin.
– În apărarea mea, sunt foarte scurte și nu pot minți.
– Deci ceea ce încerci să spui este că mă iubești, chiar și cu picioare scurte?
– Da. Și… nu. Isobel, te iubesc întru totul. Te iubesc veșnic. Te iubesc atât de mult, încât mă înspăimântă. Mă tem că nu aș putea trăi fără tine. Ți-aș putea vedea chipul în fiecare dimineață când mă trezesc, timp de zece mii de ani, și încă aș aștepta cu nerăbdare următoarea, ca și cum ar fi prima.
-Cred că am fost prea aspră cu tine, am șoptit. A fost într-adevăr o declarație minunată.
Recenzie scrisă de Cristina Barbu (departamentul #cărticeală)
Editată de Diana Hîncu (coordonatoare dpt. #cărticeală)
Corectată de Iulia Dromereschi