Pe la sfârșitul gimnaziului, profesoara de engleză ne-a întrebat dacă știm ce înseamnă nomofobie (evident că noi nu am știut), iar atunci când ne-a spus că reprezintă frica de a nu avea acces la telefon, primul lucru la care m-am gândit a fost „Cât de jalnic poți fi să îți rezumi viața la un telefon?”. Evident, Diana din trecut era încă în perioada de negare atunci și nu știa că va ajunge să-și verifice telefonul, fără un motiv anume, din cinci în cinci minute (lucru pe care îl fac fix în momentul de față), sau că se va trezi că întinde mâna să ia telefonul de lângă ea ca să facă cine știe ce și se panichează pentru că nu îl găsește acolo.
Iar, dacă vă întrebați ce legătură are povestioara asta cu romanul despre care scriu azi, despre asta este vorba în epilog. Nu m-am mai simțit în viața mea atât de atacată de trei pagini înarmate cu nimic altceva decât cuvinte, pe care totuși le-am devorat pe nesimțite, oricât de usturătoare au fost. M-am lungit puțin cam mult, deci zic să vedem și noi care este faza cu Chemarea îngerului, o capodoperă marca Musso.
Așa ai devenit dependentă. Ca grefat pe propriul tău corp, mobilul e de-acum înainte o prelungire a ta, care te însoțește chiar și în baie sau la toaletă. Indiferent unde ești, rareori lași să treacă mai mult de o oră fără să te uiți la ecran, așteptând cu nerăbdare un apel restant, un mesaj intim sau amical.
Asemenea ursulețului de pluș din copilărie, telefonul te liniștește.
Un schimb de telefoane
Eu nu prea citesc cărți polițiste (puțin cam bizar, având în vedere că îmi plac scenele sângeroase și misterul), dar din când în când nu strică una. Mai ales când protagoniștii noștrii își încurcă telefoanele în aeroport (în circumstanțe nu prea prietenoase) și se trezesc după că se află pe continente diferite. Și știți ce înseamnă asta? Că avem secvențe cu mesaje dintre ei (lucru pe care îl ador în cărți, nu știu încă exact de ce), totuși nu atât de multe pe cât aș fi sperat, dar măcar sunt de calitate.
Înainte de a trece mai departe, haideți să facem și prezentările: Madeline este o londoneză care are o florărie la Paris, iar Jonathan este francez, unul dintre cei mai buni bucătari ai lumii, care acum are un bistro (mic local în care se servesc aperitive, băuturi) la San Francisco.
Și întorcându-ne la problema acestora, ar putea fi rezolvată destul de ușor, nu? Sunt o duzină de posibilități prin care ar putea să își returneze telefoanele, dar evident, ca orice om care nu știe să respecte proprietatea privată, aceștia încep să cotrobăie prin telefonul celuilalt (mai ales Jon, care a luat-o razna în privința asta) și să scoată la suprafață câteva secrete, unele mai întunecate decât altele. Iar aceste secrete vor da la iveală și niște fantome ale trecutului, care vor încinge atmosfera și nu te vor lăsa să te oprești din citit până când nu termini cartea.
În aparență, nu există nimic cu adevărat compromițător, dar știi bine că aparențele sunt înșelătoare.
După cum am zis, începutul cărții m-a prins și m-am îndrăgostit încă de la primele pagini de stilul autorului. Cred că lucrul care m-a cucerit cel mai mult a fost modul în care a reușit să menajeze cele două perspective, care s-au îmbinat perfect. Avem sub ochii noștri o poveste plină de crime și mistere, chiar dacă la prima vedere nu te duce cu gândul la acestea, dar sunt integrate cu succes în poveste.
Mie una mi-a plăcut cartea per total, am avut acțiune din plin, am putut empatiza cu personajele (chiar dacă în majoritatea timpului voiam să le dau cu ceva în cap) și mi-a stârnit interesul chiar și înainte de a fi implicate crimele. Mi s-a părut adorabilă relația dintre Jonathan și băiatul lui, Madeline și Takumi au avut și ei o dinamică fenomenală, iar Marcus și Boris (un papagal extraordinar de inteligent) au adus un dram de haz. M-a intrigat mult și Alice, o fată curajoasă și inteligentă, fiind, alături de Danny Doyle (un interlop londonez), personajul meu preferat.
Roz murdar
Toți avem o părere despre sinucidere. Act de curaj sau de lașitate? Nici una, nici alta, fără îndoială. Doar o decizie disperată, când te aflii într-un impas. Ultima soluție pentru a ieși din viața ta și a scăpa de ceea ce a devenit insuportabil.
Trebuie să recunosc că am fost puțin dezamăgită de final. Protagoniștii noștrii au făcut câteva lucruri fără sens, au fost nesăbuiți și au încălcat legea, însă nu au fost neapărat pedepsiți pentru asta. Nici nu mai spun cât de mult au degenerat pe parcurs, în încercarea lor disperată de a diseca viața celuilalt. Le ascund persoanelor dragi ceea ce se întâmplă, le mint în legătură cu ce fac și pur și simplu asta i-a făcut să scadă în ochii mei. Ca de fiecare dată, normal că nimeni nu anunță poliția atunci când este nevoie de intervenția ei ci se duc să rezolve totul singuri.
Epilogul nu prea poate fi numit epilog, pentru că nu aflăm ce se alege de personajele noastre în viitor. Poate că ne sunt induse doar câteva idei despre personajele mai importante, dar restul sunt lăsate deoparte, de parcă nu ar conta, iar eu chiar voiam să știu ce se întâmplă cu Raphael, pentru că a fost ignorat mai mult decât era necesar.
Ah, și autorul a abuzat punctele de suspensie, cred că la un moment dat le-a folosit de cinci ori în doar două pagini. Ceea ce este destul de frustrant.
Uneori iubirea distruge, alteori se cristalizează în opere de artă magnifice.
Pe lângă problemele de logică de la final și câteva goluri, Musso a făcut o treabă bună și plănuiesc să citesc și alte lucrări de la el. Chemarea îngerului, deși nu este nici măcar aproape de perfecțiune, merită cu siguranță citită, având o mulțime de schimbări de situație care sigur vă vor ține în priză și abordând un subiect destul de interesant.
O recenzie de Diana Hîncu
(coordonatoare dpt. #cărticeală)
Editată de Iulia Dromereschi
