„Oameni fără piele” (Suzănica Tănase) a fost nominalizată la categoria Proză, în cadrul Premiilor Sofia Nădejde, Ediția a V-a, 2022.
Mi-e greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a scrie despre această carte. Roman liric sau poem în proză, oricum ai interpreta opera Suzănicăi Tănase, e unică și specială. Un adult își recreează mama, pierdută în adolescență, din cauza bolii, din frânturile amintirilor sale și ale bunicii. Toată cartea este un dialog între cei doi. Este o carte tristă, dar care te lasă cu o urmă de speranță la final. Nu e patetică și dramatică inutil. Și te îndrăgostești de fiecare personaj, empatizezi și simți că, parcă, le cunoști de-o viață.
A trebuit să se dezbrace de piele pentru a reuși, spune bunica. Altfel rămânea blocată în trecut.
Un univers întreg cuprins în 133 de pagini. În haosul aparent există ordine, când ajungi să dai straturile jos, „să dezbraci cartea de piele” și să ajungi la esență. Zic haos aparent, pentru că mie, cel puțin, nefiind foarte obișnuită cu acest stil de scriere, mi s-a părut puțin dificil să urmăresc firul narativ la început. Însă, după 15-20 de pagini, nu mai puteam lăsa cartea din mână.
Suzănica Tănase reușește să aducă în prim-plan o multitudine de teme, de la relații abuzive, divorț, copii abandonați, context social, dezrădăcinare, până la iubire maternă, feminism, sacrificiu.
Mi-e moale și răcoare între femeile astea ca între perne albe umplute cu fulgi.
Femeile predomină acest volum. Fel de fel de femei, cu fel de fel de roluri și condiții sociale. Locul unde le descoperim pe cele mai multe dintre ele este holul tribunalului, care devine un spațiu atemporal, un simbol al luptei lor cu abuzurile. Totodată, reprezintă locul unde toate „își lasă pielea”, pentru a merge mai departe, a supraviețui.
(…) dar tăcerile sunt uneori chiar mai puternice decât cele mai tăioase cuvinte.”
Este o recenzie scurtă, pentru că nu am vrut să stric farmecul cărții, dând prea multe detalii. Dar și pentru că nu-mi găsesc cuvintele să scriu despre cât de mult m-a înduioșat și revoltat.
Am iubit-o și am urât aproape toate situațiile descrise, din cauza neputinței și, cum am mai zis, a revoltei, în același timp. Am citit-o și recitit-o și cred că e printre puținele cărți din bibliotecă despre care pot să afirm asta. Nu pot decât să o recomand tuturor. De la coperta superbă până la ultimele cuvinte, cartea merită să fie descoperită și iubită.
„Florile de liliac par mici elefanți cu gust de fondante roz și mov.”
„Căldura toarce sângeriu, iar eu mă gândesc că trecutul meu n-are împăcare, n-am ce răsfoi, mă aflu la aceeași fereastră unde singurul spectator sunt eu.”
„Să nu te rușinezi niciodată de cicatricele tale, de acolo, de unde provenim noi, viața e o simplă mușcătură de om.”
Cronică de Sorina Sfreja-Nemeș (departament #carticeala)
Editare: Iulia Dromereschi
Layout: Radu Eremia
