Victor Ostropel, în veștminte preoțești FOTO Arhivă personală / Facebook Victor Ostropel

Victor Ostropel, preot și cercetaș: „Omul va fi mereu în căutarea lucrurilor mai presus de el”

Cu puțin timp în urmă, vă promiteam partea a doua a materialului despre Victor Ostropel. Dacă în primul articol tema principală a fost cercetășia, în interviul de față ne concentrăm la spiritualitate și viziunea asupra vieții. De data aceasta, discuția a fost condusă de Mihai Ursei, recrut vâlcean din valul post-Școala de jurnalism de la Voineasa.


AIVI media.hub: Aș dori să începem cu o prezentare. Nume, profesie, de când profesați.

Victor Ostropel: Mă numesc Victor Ostropel și sunt preot greco-catolic din 2007. Anul acesta împlinesc 15 ani de preoție. Fac parte din biserica catolică, în care există mai multe rituri. Cel mai cunoscut este cel roman sau latin, pe care îl vedem, de obicei, la televizor sau în filme, dar există și rituri bizantine, printre care și cel greco-catolic. Este o biserică specifică Ardealului, mai ales, pentru că românii din Ardeal s-au unit în jurul anului 1700 cu Biserica Romei, dar datorită globalizării, datorită circulației persoanelor, s-a extins și în arcul extracarpatic, încă dinainte de 1948. Menționez asta pentru că, apoi, comuniștii au desființat, practic au trecut în ilegalitate biserica greco-catolică. După revoluție, a fost reînființată.

Sunt preot în Râmnicu Vâlcea, în Parohia Greco-Catolică. Pe lângă lucrurile specifice fișei postului unui preot, în jurul parohiei s-a creat și un grup de cercetași. Noi spunem că este un mod de viață, înființat de Baden-Powell la 1907. La câțiva ani, a apărut și în România. Se spune că au ieșit în evidență cercetașii în timpul Primului Război Mondial, când au acționat ca trupe auxiliare pe lângă Armata României. Cea mai cunoscută cercetașă din perioada aceea a fost Ecaterina Teodoroiu. Din cercetășie s-a tras, probabil, și implicarea ei în disciplina armatei și tot ceea ce a însemnat ultima parte a vieții sale. În anii 1930, ani tulburi ai autoritarismului din România, cercetășia a fost transformată de Carol al II-lea într-o altă organizație, cu aspect pe alocuri paramilitar: Străjerii Țării. Comuniștii au desființat-o și membrii săi au devenit pionieri. După Revoluție, cercetășia s-a reînființat în România și acum există mai multe ramuri laice, dar și creștine, cum suntem noi: Asociația Cercetașii Creștini Români. Facem parte din Federația Internațională „Scutiștii Europeni”, cu cercetași chiar și pe alte continente.

 

Victor Ostropel și cercetașii FOTO Facebook Grupul Sf Francisc Râmnicu Vâlcea

Cercetășia, pe scurt, este un mod de viață. Putem vorbi despre ea și ca despre o pedagogie diferită de ce face sistemul educațional din România. Punem accent și pe abilitățile practice, fiindcă știm că poate mai bine de 90% din disciplinele școlare se bazează pe teorie și pe reținerea anumitor principii. Pedagogic, există trei ramuri: Ramura Galbenă (lupișorii) – 7-11 ani, unde predomină jocul și educația prin joc. Ramura Verde (cercetașii) – 11-17 ani, sunt împărțiți în patrule, care se organizează independent. Ramura Roșie (+17 ani) – o etapă în care îi ajutam și încurajăm pe tinerii aceștia să-și descopere scopul, drumul, sensul în viață.

Grupul Sfântul Francisc

Care sunt principiile pe care este clădit grupul „Sf. Francisc”?

Sunt principii universale ale cercetășiei. Este vorba despre educația prin joc, deprinderea unor abilități care să sporească încrederea tinerilor. Spre exemplu, mergi într-o tabără de vară, cu patrula, cu echipa ta, și va trebui mai bine de o săptămână să te descurci fără tehnologie, să-ți gătești singur, uneori să-ți procuri mâncarea, să construiești lucruri care să-ți aducă un comfort în pădure, spre exemplu masa pe care mănânci, scaunul pe care stai, sau chiar un loc de rugăciune. Toate acestea sunt făcute cu unelte, spunem noi, primitive. În momentul în care un tânăr de 11-14 ani vede că poate să trăiască fără curent electric, fără telefon sau tabletă, fără robinet care să-i dea drumul la apă caldă, capătă destul de multă încredere în el. Sunt lucruri pe care noi, în general, oamenii moderni, nu suntem conștienți ca le-am putea face. Așa că, pe lângă încrederea în sine, e vorba și de lucrul în echipă, deoarece toate lucrurile acestea sunt coordonate de un lider/ șef de patrulă.

Citește și: PORTRET Victor Ostropel: „Nu există vârstă pentru a deveni cercetaș”

Ceilalți membri au și ei posturi de acțiune. Există animatorul (care se ocupă de partea artistică, pentru că fiecare zi există o scenetă, o veghe, în care, pe o anumită temă, cercetașii pregătesc anumite momente artistice), sanitarul (cel care se ocupă de îngrijirile medicale) ș.a.m.d., dar toate acestea vin împreună și cu o educație a moralei creștine. Spre exemplu, lucrurile universale în creștinism sunt cele zece porunci, sau faptul că ne rugăm înainte de masă sau înainte de culcare. Nu permitem anumite lucruri, gesturi, cuvinte care ar contraveni moralei creștine și de lucrul acesta au grijă foști cercetași, care au experiență de ani de zile în acest domeniu.

 

Fără cultură, o comunitate nu se poate dezvolta

Dumneavoastră sunteți preot greco-catolic. Avem întrebări referitoare la diferențele dintre greco-catolicism și ortodoxism.

Biserica Greco-Catolică este parte a Bisericii Catolice universale. Dacă vorbim de biserica greco-catolică din România, vorbim de o biserică a transilvănenilor, care, până în 1700, făceau parte din Biserica Ortodoxă, care aparținea de Mitropolia Serbiei. Știm bine că în jurul anului 1700 Transilvania nu făcea parte din regatul României, ci din regatul Ungariei, și ulterior din Imperiul Habsburgic. Situația românilor transilvăneni, care nu aveau atât de multe drepturi precum celelalte trei națiuni recunoscute în istorie, a făcut ca și starea lor să fie una destul de deplorabilă din toate punctele de vedere, nu doar social, cât și cultural. Fără cultură, un popor sau un grup, o comunitate, nu se poate dezvolta.

A existat această șansă în 1700: românii ortodocși din Transilvania s-au putut uni cu Biserica Romei. Asta a însemnat că își păstrau tradițiile, ritul, forma, cultul. Adică slujbele, calendarul, modul în care se îmbracă preoții, faptul că se căsătoresc, toate au fost păstrate, doar că din punct de vedere administrativ au ieșit de sub ascultarea Episcopiei Sârbești și au intrat sub ascultarea Romei. A urmat o luptă a corifeilor bisericii noastre, începând cu Inochentie Micu Klein, Petru Pavel Aron (care a întemeiat școlile Blajului), de a educa românii din Transilvania. Așa au apărut, în 1756, Școlile Blajului, cunoscute și astăzi. Există și o zi națională în România în care sărbătorim Școala Ardeleană. Aici, tineri de ambele confesiuni din Ardeal, români ortodocși și greco-catolici, mergeau pentru a fi educați, dar funcționa și ca o școală confesională, parte din sistemul educațional al Imperiului Habsburgic.

 

Victor Ostropel îmbinând cunoașterea celor sfinte cu a celor pământești – Facebook Cercetașii Creștini Români FSE Bucuresti

Așadar, din punctul acesta de vedere, al cultului, al formei, Biserica Greco-Catolică este o biserică de rit grec, la fel ca Biserica Ortodoxă. Din punct de vedere administrativ, eu nu aparțin de Patriarhia Ortodoxă a României, de Patriarhul Daniel, ci aparțin de Patriarhul nostru, Arhiepiscopul Major Cardinalul Lucian de la Blaj. Deci din punct de vedere administrativ nu mai țin de Biserica Ortodoxă. Să spunem că diferența pe care am resimțit-o, eu fiind ortodox convertit la catolicism, este mentalitatea. Există și în Biserica Ortodoxă, în ultimii ani, din ce în ce mai mulți preoți și mai multe comunități care, spre exemplu, se implică în nevoile sociale. Fie că e vorba de centre educative, de centre culturale sau de cabinete medicale, case pentru vârstnici, în Biserica Catolică aceasta este o tradiție foarte veche. Practic, e greu să găsești o Mănăstire Catolică care, pe lângă rugăciune și tot ce înseamnă viața liturgică a călugărilor respectivi, să nu aibă și o componentă socială: fie centru de îngrijire pentru bolnavi, fie centru educațional sau grădiniță pentru copii, fie cantină. Din punctul acesta de vedere, să spunem că în Biserica Catolică există această mentalitate de a sluji comunității, de a ne îndrepta atenția către marginalizații acestei lumi, și în spiritul acesta cresc și copiii, care încă de mici sunt aduși la biserică.

Asemănări și diferențe

Din punct de vedere vizual, al cultului, diferențe nu există. Poate doar faptul că noi, greco-catolicii, suntem un pic mai organizați. Nu există în timpul slujbelor, Sfintele Liturghii, un du-te-vino în care oamenii intră, ies, mai vorbesc, se mai duc la altar. Vii, ți-ai găsit locul, stai, te rogi și abia la sfârșitul slujbei poți să comunici cu ceilalți sau să te adresezi preotului. Preotul nu poate să întrerupă Sfânta Liturghie, nici măcar ca să vină la ușa altarului ca să primească un pomelnic. Este un moment extrem de sacru, lucrul acesta nu se poate. Dar aș cataloga sau aș defini Biserica Greco-Catolică ca o biserică de rit bizantin cu tradiții răsăritene, bizantine, peste care s-a suprapus disciplina occidentală.  

Venind vorba de aceste funcții sociale pe care le îndeplinește Biserica Catolică, cum se manifestă acestea în biserică?

Suntem o parohie tânără, înființată în 2005. Biserica a fost sfințită în 2006. Încă nu avem un spațiu care să ne ajute să facem tot ceea ce ne dorim să facem. Dar, cu toate acestea, în funcție de perioadă și de condițiile sanitare, am avut mai multe activități social-educative, pentru copii, dar și caritabile. De exemplu, îmi aduc aminte că, înainte de pandemie, împreună cu cercetașii, am elaborat o acțiune numită „Dăruind, vei dobândi”, în care, în perioada posturilor mari, de două  ori pe săptămână, cercetașii găteau masa pentru 15-20 de persoane și această masă era oferită unor oameni care nu aveau locuință. Uneori era vorba de un fel principal, de desert, uneori felul unu, doi și desert. Uneori se făcea din banii de buzunar ai cercetașilor, alteori cu sprijinul parohiei comunității.

Citește și: „Doamna care cântă cu lingurile” (Portret Ana-Maria Rus)

Tot cu cercetașii am strâns, în mai mulți ani consecutiv, în preajma Crăciunului, mâncare, haine, jucării, rechizite în mai multe licee din Râmnicu Vâlcea. Apoi, în colaborare cu Serviciul Social al Primăriei, lucrurile care erau strânse erau duse la familii care sunt luate în evidență de primărie, familii monoparentale, cu copii bolnavi sau care stau în locuințe sociale ș.a.m.d.

Au fost încântați de entuziasmul tinerilor. Pachetele pe care le duceam la cele 40 de familii erau destul de consistente. După aceea a venit pandemia și am preferat să nu mai gătim. Erau și primele luni, în care lumea nu știa exact ce se poate face și ce nu se poate face. Pentru că de dinainte avem grijă de niște familii, tot timpul parohia noastră și-a îndreptat atenția către familiile cu probleme sociale și/sau financiare, dar care au copii și care insistă pentru educația lor. Avem câteva familii –  cinci-șase, pe care le urmărim și cărora, înainte de pandemie, le ofeream lunar câte un coș de cumpărături consistente. Oamenii din biserică se înscriau pe tabel în fiecare lună și aduceau cumpărături, fiecare ce voia, fiecare cât putea. Coșul de cumpărături respectiv ajungea la familii.

 

Victor Ostropel la Biserica fortificată Viscri, alături de cercetași FOTO Facebook Victor Ostropel

 

Ce facem noi sunt lucruri firești într-o comunitate

După pandemie, am înlocuit coșul de cumpărături cu un card de cumpărături. La fel, când au trecut în mediul online elevii, copiii familiilor respective și nu numai ei nu puteau să participe la ore, fiindcă nu aveau dispozitive electronice. Am făcut tot felul de acțiuni sau de colecte prin care am reușit să le dăm telefoane sau tablete, chiar și laptopuri, noi sau folosite. Spre exemplu, un prieten care îmi spunea că ei la firmă au schimbat laptopurile, care oricum erau destul de performante, m-a întrebat dacă le putem folosi, dar pentru asta era nevoie să schimbăm hard-diskul. A trebuit să cumpăram doar hard-diskuri și aceste opt laptopuri au ajuns la copiii care aveau nevoie de ele. Altfel, încercăm să fim atenți și la cei care fac  parte din comunitatea noastră. Spre exemplu, o doamnă care are probleme cu deplasarea inclusiv în apartament folosește un cadru. Dumneaei ne sună săptămânal, ne dă o listă de cumpărături, îi facem cumpărăturile, trecem pe la ea, comunicăm. Ea cel mai mult se plânge de faptul că e singură și ca are nevoie de cineva care să stea să o asculte, și atunci încercăm să-i rezervăm timp, să stăm să povestim, să ducem gunoiul ș.a.m.d.

Lucrurile acestea sunt obișnuite, firești într-o comunitate. Pe de altă parte, comunitatea greco-catolicilor din Râmnicu Vâlcea e o comunitate restrânsă numeric și lucrul acesta e un avantaj, pentru că ne știm după nume, ne știm după nevoi, știu dacă cineva are mulți copii și dacă aceștia au nevoie de ajutor. Firește că ajutorul pe care îl acordăm sau activitățile parohiei nu sunt direcționate confesional. Majoritatea celor pe care îi ajutăm sunt fie ortodocși, fie Dumnezeu știe. Nu punem condiții, pentru că nici Iisus nu a pus. Niciodată nu a condiționat înfăptuirea unui miracol sau al unui bine după etnie, culoarea pielii sau religie. 

Aș vrea să ne orientăm un pic către religia în perioada contemporană și să ne spuneți ce opinie aveți despre rolul religiei în viața omului.

Lumea are impresia că, în contemporaneitate, religia nu ar mai avea aceeași importanță pe care a avut-o în istoria omenirii. Lucru pe care eu nu-l confirm, pentru că sunt și absolvent de Istorie și m-au pasionat lucrurile acestea: antropologia, evoluția omenirii. Omul va fi tot timpul în căutarea lucrurilor mai presus de el, a supranaturalului. De fapt, asta și înseamnă religia, încercarea omului de a găsi răspunsuri. Cu cât studiază mai mult, cu cât cercetează mai mult, cu cât ajunge la un nivel mai înalt de cunoașterea, cu atât omul își va pune mai multe întrebări referitoare la viața lui, la apariția lui pe pământ, la scopul lui, la sensul lui în viață. Inevitabil, aceste întrebări îi vor depăși capacitățile, să spunem intelectuale, științifice. Ceea ce este dincolo de priceperea noastră spunem noi că aparține lui Dumnezeu, aparține divinului. Alții spun că aparține supranaturalului sau naturalului, legilor naturii pe care noi nu le cunoaștem încă.

Citește și: Toți oamenii radioului: Portret Doina Borgovan

Ca preot, nu poți avea răspuns la toate întrebările

În acești 15 ani de când sunt preot am observat că dacă oamenii suferă, când dau de greutăți, când sunt bolnavi sau când cineva din familie este grav bolnav, sau când au dificultăți financiare, este momentul vulnerabil în care omul își dă seama că nu este atât de puternic pe cât credea, și nu poate să rezolve situațiile dificile din viața lui, așa cum credea, poate, cu o zi înainte să afle un diagnostic dificil. Atunci el intră în biserică și întreabă. În primul rând, sunt oameni care, conștienți de lucrul acesta sau nu, intră în biserică și caută să fie ascultați.

Nu poți să ai răspunsuri la toate întrebările ca preot, e suficient doar să-ți oferi disponibilitatea, să îi asculți dacă nu poți face nimic altceva în plus, să le arăți empatie, să le explici că suferința pe acest pământ nu are un răspuns. Nu putem să găsim un răspuns care să-i împace pe oameni în fața suferinței. Singurul răspuns pe care îl putem găsi este Iisus răstignit pe cruce. Poate că ține de pedagogia lui Dumnezeu ca această suferință, ca lucrurile dureroase din viața noastră să ne aproprie de Dumnezeu. De aceea spun că singurul răspuns pe care îl putem încerca este să privim crucifixul cu Iisus răstignit, cu brațele deschise, într-un moment crunt pentru viața lui, înainte de moarte, dar pregătit să ne îmbrățișeze.

 

Victor Ostropel și soția sa FOTO Facebook Victor Ostropel

La fel ca în trecut, există oameni religioși și mai puțin religioși. Este și o tratare superficială a religiozității umane, și poate din punct de vedere antropologic lucrurile acestea se pot diseca și discuta. Nu toți oamenii care afirmă că sunt creștini sunt neapărat și religioși. Cunosc creștini care vin la biserică și, în același timp, citesc horoscopul. Acestea două se bat cap în cap. Nu poți să urmezi în viața ta, pe de-o parte, principiile evanghelice și, în același timp, să te ghidezi după poziția astrelor pe cer. Sau sunt oameni care nu se declară religioși, sau spun că sunt atei, dar în același timp studiază numerologia, simbolistica și o grămadă de alte ideologii pe care le putem considera tot ca ținând de religie. Nu de la început oamenii au fost creștini, nu s-au închinat la zeități. Și atunci, de aceea spun că, indiferent de percepția noastră cum că, în modernitate, tinerii nu vin la biserică (deși la noi vin destul de mulți), nu cred că procentual s-au schimbat mentalitatea sau gândirea oamenilor privitoare la religie, la scopul final al vieții sau la Dumnezeu.

Icoanele făcătoare de minuni

Cum se definește caracterul credincios al omului? Cum poate omul să urmeze mântuirea sufletului?

Este de datoria omului să caute, să cerceteze, dar este și de datoria preotului să facă lucrurile acestea. Viața omului credincios e caracterizată de cumințenie, decență, bun-simț, simplitate și dorința de a-și trăi credința pe un trend ascendent, dacă se poate, dar cu pași mici. Viața celuilalt, să spunem credinciosul a cărui credință se aproprie mai mult de superstiție, de suprafață, mai mult decât de profunzime, este o viață care se aseamănă cu zborul cu avionul. O escală poate să fie la moaște, alta la lumina Învierii, alta la aghiasmă (și dacă se poate, să facem și un selfie cu un sfânt din apropriere!). Viața devine un salt dintr-o parte în alta. Nu asta înseamnă credința. Un credincios care caută să trăiască profunzimea credinței nu merge la biserică să-și dea share location.

Citește și: Muzica unește oameni, iar sufletele noastre vorbesc aceeași limbă. Portret Eusebiu Toma

Referitor la icoanele făcătoare de minuni, tot biserica este răspunzătoare. Firește că un preot nu se referă la faptul că icoana respectivă face minuni. Nu poate să facă minuni decât Dumnezeu. „Făcător de minuni” a devenit un fel de etichetă comercială. Tu știi că o icoană, fie ea icoana Maicii Domnului, fie ea pictată de un pictor celebru, de Rembrandt, de Rubliov, rămâne o icoană, rămâne un material: lemn, sticlă, vopsea ș.a.m.d. Nu poate să facă nimic, e un obiect. La fel cum fotografia soției, iubitei, iubitului plecat pe front, chiar dacă o sărut și poate adorm cu ea pe piept și cumva simt că persoana respectivă este aproape de mine, nu înseamnă că hârtia, fotografia respectivă țin locul persoanei plecate. Cam acesta este rolul icoanelor: sunt o imagine care mă ajută să simt, într-un anumit fel, aproprierea sfântului sau sfintei din icoană. Minuni nu poate să facă decât Dumnezeu. Problema e că eticheta această comercială, de „făcător de minuni”, îi îndepărtează pe oameni de la adevărata credință.

În fiecare zi și în fiecare duminică, atunci când preotul celebrează Sfânta Liturghie, pâinea și vinul de pe masa altarului se transformă în trupul și sângele lui Iisus, la propriu. Fiecare biserică, oricât de obscură, în momentul consacrării, în timpul Liturghiei, deține în ea tot. Îl deține pe Dumnezeu și dumnezeirea este prezentă. Dacă tu îl ai pe Dumnezeu, la fiecare Liturghie, pe masa altarului, la ce-ți trebuie să alergi după rămășițe de sfinți, de oameni? De multe ori uităm care ne sunt prioritățile. Sfinții sunt importanți pentru biserică fiindcă sunt modele, ne uităm către ei să vedem cum au depășit dificultăți similare cu ale noastre. Sunt importanți, dar nu sunt mai importanți decât Dumnezeu.

Discuții adaptate la realitate

În timpul postului, am încercat să înlocuiesc predicile duminicale cu niște cateheze de câte 10-20 de minute. În cadrul acestora am discutat despre cele zece porunci. Spre exemplu, în postul acesta le-am propus oamenilor să facem cateheze despre doctrina socială a bisericii, despre pace și război, despre ce este admis și ce nu în cadrul unui război. Vom vorbi despre mediu, despre ecologie, despre ultima scrisoare enciclică a Papei Francisc, Laudatio si, care vorbește despre nevoia de a conserva lumea creată de Dumnezeu, bunul acesta comun, dar și despre bioetică. E de datoria mea ca preot să caut astfel de momente și sa le confirm oamenilor poate ceva ce știau deja, dar aveau nevoie să le-o confirme și un specialist.

 

Victor Ostropel FOTO Arhivă personală/ Facebook Victor Ostropel

Lumea se revoltă când aude de simonie. Cum să dai bani pentru a-ți cumpăra poziția de preot, pentru un botez, pentru o cununie, pentru o înmormântare, sau, și mai grav, să se roage pentru tine. Înseamnă că încerci să cumperi harul lui Dumnezeu. Este păcat, pentru că harul lui Dumnezeu este gratuit, infinit, și tu niciodată nu vei avea capacitatea financiară să cumperi măcar o părticică din acesta, dar uite că în biserica noastră creștină există taxe.

Nimeni nu este exclus de la mântuirea și iubirea lui Dumnezeu, fie el musulman, budist, hindus. Nu are două tipuri de fii și de fiice, de mâna întâi și de mâna a doua. Toți suntem egali, doar că noi, creștinii, considerăm că suntem privilegiați, deoarece vorbim de o întrupare a lui Dumnezeu. Cei care au citit Vechiul Testament știu că Dumnezeu nu putea fi văzut, nu putea fi perceput, atins. Așa că El s-a îmbrăcat într-o carcasă de carne și se face om. Cred că la sfârșitul vieții noastre nu vom fi întrebați cărei religii, cărui cult am aparținut. Cred că, așa ca în Capitolul 25 din Matei, vom fi întrebați dacă am dat să mâncăm celor flămânzi, dacă i-am primit pe străini, dacă i-am vizitat pe bolnavi și am avut grijă de ei ș.a.m.d.

Cum înțelegem iubirea

Care este cea mai urgentă problemă în lume?

Lipsa iubirii. Iubirea nu înseamnă schimb pe schimb, nu înseamnă te iubesc ca să mă iubești. (Nu îmi iubesc soția ca să mă iubească și ea pe mine și nu îi aduc flori pentru că mă așteaptă acasă cu clătite calde. Îmi iubesc soția, și punct!). Dacă în vreunul dintre noi nu există iubire, ea este substituită. Iubirea este jertfelnică, în sensul în care se jertfește, se oferă. Ce rămâne când nu ești dispus/ă să te sacrifici pentru celălalt? Apar egoismul, mândria, vanitatea, megalomania, setea de putere. Acum, prin rețelele sociale, este scoasă în evidență dorința de a fi vizibil, de a le arăta celorlalți statutul social. Merg la masă cu prietenii și, în loc să discutăm despre viața noastră, copii, serviciu, stăm să fotografiem felul de mâncare. Nu-mi mai aleg mâncare pentru că vreau să mă hrănesc, ci în funcție de cromatica farfuriei. E vorba și de, în special în statele care au fost în blocul comunist, parvenire. Sunt oameni care au simțit anumite lipsuri. Încercăm ca lipsurile din viața noastră să fie compensate prin a cumpăra excesiv, eventual pentru copiii noștri.

Sursa iubirii este Dumnezeu, doar că nu știu dacă suntem în stare să ne punem singuri pe drumul acesta. Omul este o ființă socială și fără ajutorul celorlalți nu poate supraviețui și nici nu se poate dezvolta.


Materialul a fost realizat în luna martie 2022 de Mihai Ursei, jurnalist voluntar din Râmnicu Vâlcea. Face parte dintre subiectele dezvoltate în urma Școlii de iarnă de la Voineasa. Școala și documentările de teren ulterioare au fost finanțate prin proiectul eponim, propus în cadrul Vâlcea Forest Run 2021, organizat de Fundația Comunitară Vâlcea.

 

Redactare: Mihai Ursei

Editare: Radu Eremia

Corectură: Iulia Dromereschi

Fotografii: Arhivă personală Victor Ostropel, Facebook Cercetașii Creștini Români FSE București

2
Mihai Ursei
Sunt Mihai Ursei și am 17 ani. La baza credințelor mele stau religia/spiritualitatea, psihologia și filosofia. Sunt muzician și îmi mai ocup timpul cu fotografia, literatura și cinematografia.